Magda Isanos - Proza

CREIONÃRI

Orã lungã plictisitoare - de sfârsit de trimestru: se scot mediile, se corecteazã insuficientele. Între cei patru pereti albi, în bãncile mai negre ca oricând, spinãrile aplecate exprimã plictiseala, iar ochii ascund sub pleoape preocupãri strãine de orã. Din când în când, prin telegrafia fãrã fir, media scoasã în catalog e transmisã celei cu pricina; o clipã de susotealã, de oftat usurãtor si iarãsi tãcere.
- Ei, ia sã vedem, ce-i cu Besapara?
Marusea nu stie ce-i cu Besapara si face o mutrã de soricel necãjit. Se ridicã cineva din "bancã" si, cu o voce usor rãgusitã, explicã chestia Besaparei, firul se leagã si Marusea continuã... Fãrã voia mea mã gândesc la o zi luminoasã de varã, la o plajã însoritã, unde sã nu vorbeascã decât marea cu stâncile si pescãrusii cu valurile. Scutur capul si mã întorc la istorie; de altfel s-a pus o chestiune interesantã: "Boierimea în timpul lui Alexandru Lãpusneanu".
Lida a început s-o ocãrascã pe biata boierime, cã era trãdãtoare, lingusitoare, crudã - doamna aprobã. E un moment de însufletire, fetele ridicã mâna. Pe fereastrã nu se vãd decât vârfurile de tus negru ale copacilor desenându-se pe fondul cenusiu al cerului.
Dintr-o datã strãbate un suier lung si nostalgic - un tren pleacã din gara de alãturi, fumul locomotivei lasã clãbuci în urmã. Miscare prin clasã, toate capetele se întorc spre ferestre... În ochii obositi de rândurile cãrtilor si de veghe, trece ca-ntr-o strãfulgerare imaginea dragã a casei... Cineva din fund a oftat...

("Ghiocei", an I, nr.2, aprilie 1934)



INSEPARABILELE

Nu stiu dacã în clasele mici, Lenuta si Sanda erau prietene, ceea ce pot spune, e cã în anul acesta se-mpãcau foarte bine - la cataramã - cum ziceau fetele; dacã într-un capãt de coridor vedeai chipul oaches si zâmbitor al Sandei, chiar dacã printr-o anomalie a vãzului n-ai fi observat-o pe Lena, puteai fi sigurã cã dânsa e acolo la bratul prietenii ei; dacã una apãrea pe usa clasei cu bereta pe-un ochi si cu fularul în vânt, îndatã te asteptai sã se mai deschidã o datã usa, ca sã-i facã loc si celeilalte; dacã plecau undeva, plecau împreunã, dacã li se întâmpla ceva, li se întâmpla la amândouã (asta ca urmare fireascã a inseparabilitãtii lor). Denumirea de inseparabilele li se dãduse mai în urmã, era un fel de supraporeclã comunã, de fapt însã ele-si aveau câte o poreclã aparte binecunoscutã si întru totul motivatã. Sanda cea oachesã si nãzbâtioasã, fu numitã Titu Maiorescu, nume grav, plin de seriozitate si importantã, care ar pãrea nepotrivit cu fãptura de tigãncusã vicleanã, dar fetele poreclind-o nu se gândiserã la portretul din manual, denumirea-i fu datã din cauza spiritului ei ascutit, a dragostei de a critica si a neîndurãrii cu care-si fãcea criticele. (Aici se poate vedea si seriozitatea noastrã: când dãm porecle, în loc de a ne referi la aparentã, noi citãm caracterele sufletesti). Nu era nimeni, care sã n-aibã un al doilea nume (la unii chiar si mai multe) datoritã lui Titu Maiorescu, nu era întâmplare pe care sã n-o comenteze cu o bogãtie de spirit, care stârnea râsul clasei si, în fine, tot Maiorescu era aceea care punea capac la toate. Aceste calitãti sau defecte - cum vreti - o fãceau sã fie temutã, iubitã de multe si urâtã destul.
Cealaltã, Lenuta, îi ziceam Archimede, poreclã îndreptãtitã prin aplicatia ce-o avea pentru nobila stiintã a matematicii si pentru fizico-chimice. Multe pozne mai fãcuse Archimede, datoritã acestor înclinatii. Ca si Maiorescu, Archimede are totdeauna pe buze o vorbã potrivitã sau o glumã - atâta doar cã-i mai tãcutã si mai închisã la suflet. De, ce sã-i faci, asa sunt matematicile!

("Ghiocei", an I, nr.3, mai 1934)



DESPRE IUBIRILE MARI

Am sã vã povestesc un vis. De obicei e un lucru neserios sã povestesti visuri, ocupatie cu care se îndeletnicesc babele, Freud si fetele nemãritate.
Totusi, cu mare risc, o sã vi-l povestesc.
E un amalgam al tuturor lecturilor mele de la 15 ani, toate iubirile mele pentru care am plâns (în orele de algebrã), când le citeam pe sub bancã.
Mã gãseam într-un decor de basm, probabil în insulele Havai, portocali, cipri, nenumãrate grote luminate (desi asta nu e imposibil) de lunã.
Stiti d-voastrã cum e în visuri, totul de-a-ndoaselea.
Marea se revãrsa nu stiu de unde, de sus si totusi nu erau valuri, copacii stãteau echilibristic pe propriul lor vârf si din rãdãcinile lor parfumate, care nu stiu de ce fumegau - rãsãreau chipuri.
Iatã, Romeo si Julieta, palizi, cu pletele confundate cu vegetatia din jur, aleargã pe tãrmul abia luminat si se îmbrãtiseazã.
- Iubito, s-aude ciocârlia!
- Nu, nu, e privighetoarea.
Totusi e ciocârlia, noaptea s-a sfârsit si Romeo trebuie sã plece în exil.
Sunt tristã. Mã gândesc cã de acum nu se vor întâlni decât în cavou.
Da, e mare iubirea aceasta, care a putut învinge ura si moartea.
Dar n-am apucat sã-mi revin si se lumineazã puternic; pe o pajiste la picioarele unui deal, un castel. Parc-asi fi fugãrit o furie albã. Dar nu, e Marguerite Gauthier; Armand Duval îi pune salul pe umeri.
Cu emotie recunosc fata ei strãvezie în care ochii ard fericiti.
În curând va muri, dar nu înainte ca Armand Duval s-o pãrãseascã, nu, si-aicea-i prea multã tristetã si dac-as putea, as sili femeile sã-ti sãrute mâna (o, multe femei pe care le cunosc); sã-ti sãrute mâna, Marguerite, pentru cã nu se întâmplã des o inimã ca a ta.
Peisagiul fuge prin fata mea.
Grotele îsi miscã stalactitele, ele se lovesc unele de altele si aceasta e o muzicã minunatã, în care disting clinchetul de pahare.
Pricep despre ce-i vorba. Manon Lescaut si Des Grieux petrec. Ei n-au de unde prevedea drumul acela lung peste ocean, despãrtirile nenumãrate si moartea într-un pustiu dusman.
Dar nu-i nimic, iubirea lor trãieste, pentru cã a înfruntat ceva mai mult decât greu de înfruntat: dispretul.
Însã nu vreau sã mai stau aici.
E asa de trist sã-mi închipui capul gratios al lui Manon îngropat în nisip. Dumnezeule, câtã liniste!
Si de unde au rãsãrit muntii acestia?
Un cãlãret tine pe sa o femeie.
Manteluta ei neagrã alunecã de pe umeri si Carmen spune: stiu cã ai sã mã ucizi; o pisicã ne-a tãiat drumul, mi s-a zbãtut ochiul stâng, însã nu vreau sã trãiesc decât liberã.
De data asta n-a mai trebuit sã fug; calul mergea repede. În curând eram singurã si mã asezasem jos obositã.
Atunci am vãzut, venind spre mine un bãrbat si o femeie, aproape bãtrâni. Hainele lor erau simple, fetele linistite, atrãgãtoare.
- Dar voi cine sunteti?
- Ce cãutati aici, în tara iubirilor mari?
Fãrã sã-mi rãspundã, s-au asezat lângã mine, si tacticos, cum fac bãtrânii au spus:
- Nu stim despre ce vrei sã vorbesti, noi, slavã Domnului, ne iubim de 40 de ani, de când ne-am luat.

Sã nãdãjduim cã va fi un înger cu destulã personalitate ca sã nu se lase comparat când cu femeile, când cu copiii. Vã închipuiti un rol mai nobil, pe lângã acela de metaforã.
Poate cã una din mâinile lui va tine flamura unei pãci vesnice si poala îi va fi plinã cu fel de fel de sticlute cu elixiruri, pentru frumusete, pentru bãtãturi, pentru etc.
Însã toate acestea sunt visuri. În vreme ce eu scriu, cârduri de îngeri au iesit la plimbare pe Carol*. Unii sunt înalti, altii nu pot merge, altii stau în cãrucioare, dar oricât de tineri ei întind mânutele lor albe si grase spre tot ce este strãlucitor si trecãtor în lume: vitrine, automobile si chiar tramvaie.
Încã o caracteristicã pe care o uitam: îngerii n-au, sau nu se cunoaste cã au, sex.
Cu drept cuvânt e o minune, cum de s-au înmultit asa. Astãzi îi gãsim în gura tuturor poetilor, îndrãgostitilor sau chiar a oamenilor de stat, când vine vorba de "îngerul pãcii".

*Arterã principalã din Iasi



MAGISTRATA

N-as vrea sã se spunã cã fac feminism.
Feminismul, asa cum îl vãd eu, nu "se face", e un fenomen natural, care se întâmplã pe deasupra noastrã si la care contribuim fãrã sã stim.
O femeie se urcã în avion si trece Atlanticul, alta scrie o carte sau descoperã un nou element chimic, altele din ce în ce mai multe umplu universitãtile. Toate fac "feminism". Ceva mai mult. Fiecare bãrbat care-si respectã ca pe un tovarãs sotia, fiecare profesor care explicã studentelor lui, face feminism, si-n mãsura în care cultura înseamnã dreptate, fiecare om care citeste o carte face feminism.
Si, în felul acesta, îl fac si eu.
Am discutat cu un coleg, viitor magistrat, problema criminalitãtii si a pedepselor în legãturã cu nebunia.
D-sa era de pãrere cã oricum individul trebuie pedepsit pentru cã: nici o crimã fãrã pedeapsã (asta în latineste).
Si ochii lui fericiti strãluceau de bucurie cã si-a amintit propozitia latineascã.
"Dar, i-am spus eu, dacã d-ta ai fi acela?" S-a speriat: "Cum? Eu sunt sãnãtos!" "Oricui i se poate întâmpla într-o bunã zi un acces de epilepsie. Suntem sãnãtosi pânã într-o zi. Îti cunosti toti strãmosii?" "Nu." Si am cãzut încetul cu încetul de acord, cã în ciuda faimosului principiu formulat latineste, un criminal nebun nu poate fi pedepsit.
Însã toate acestea dupã ce viitorul magistrat s-a simtit putin în pielea acelui nenorocit, care fãcea obiectul discutiei noastre.
M-am întrebat atunci, cum ar putea un om sã judece drept, situatii în care niciodatã nu s-ar putea el însusi afla?
Magistratii (totdeauna bãrbati) judecã de-o pildã crima de pruncucidere, de avort si viol, si totusi ei nici în închipuire nu pot simti ca o fatã care-si aruncã în fântânã copilul, ca o femeie care-si provoacã sau provoacã un avort, sau ca una care este violatã.
Totusi ei trebuie sã aplice niste texte moarte de lege (fapte pentru ei tot asa de strãine, ca acelea care se petrec în clipa asta în altã planetã).
S-a întâmplat ca vreo câtiva bãrbati sã înteleagã dramele unui suflet feminin. Amintiti-vã de Tolstoi, Flaubert, Balzac etc.
Dar nimeni nu va pretinde cã viitorii si prezenti nostri magistrati sunt Balzaci si Flauberti.
Si, fãrã sã fac feminism, mi-am zis cã multe lucruri trebuiesc judecate de femei. Un bãrbat nu naste. De ce sã aibã pretentia de a simti si a întelege o mamã?
E tot asa de copilãresc ca si atunci când o femeie ar vrea sã simtã militãreste.
Bineînteles, nu se vor face magistrate din tinerele noastre duduci, preocupate exclusiv de linia buzelor lor fardate.
Toate acestea rãmân adevãrate pânã în clipa când cineva ar dovedi cã justitia nu are nici o legãturã cu psihologia si cu complexul vietii trãite si cã, dimpotrivã, totul se reduce la formularea cât mai corectã a unui text oarecare.

("Iasul", mai 1938)



STUDENTA

Tânãrã si bizarã creaturã, studenta a apãrut în viata târgurilor noastre universitare acum 60-70 de ani
În alte tãri, mult mai de timpuriu, dar niciodatã nu cred sã fi fost (cel putin la noi) mai rãu înteleasã si mai putin iubitã.
Într-o toamnã coboarã din tren la Iasi, Bucuresti, Cernãuti sau Cluj, are un taior nou, o servietã la fel, e întovãrãsitã de mama sau de tata.
Obrazul ei nefardat se întoarce la dreapta si la stânga si cu mândrie si entuziasm ea strigã din ochi tuturor: sunt studentã!
E adevãrat cã tutela mamei o supãrã, dar va rãmâne singurã; si într-adevãr mama pleacã.
În neprimitoarea camerã mobilatã, stã pe marginea patului si nu poate dormi; îsi aminteste de grãdina de-acasã, de fratii mai mici, de câinele din curte, toate sunt parc-ar fi murit, si studenta plânge.
La universitate, a doua zi totul e coplesitor... larma, zidurile prea înalte, îndrãzneala viitorilor ei colegi. Undeva în coltul inimii, studenta se gândeste: voi învãta, voi avea note mari, pe urmã o sã câstig bani si o sã-i trimit acasã.
Desigur, i se face curte, chiar dacã nu-i frumoasã, e tânãrã. Studentii îi fac loc lângã dânsii si se întâmplã s-o priveascã lung câte un profesor.
Ea se gândeste la gospodãria grea de acasã. O vede pe maicã-sa aplecatã deasupra fierului de cãlcat si dintr-o datã pãseste agresiv, priveste drept la oameni ca si cum le-ar spune:
Eu am sã înving...
Dar felul ei de a fi nu place nimãnui; nici proprietãresei, nici colegilor, nici profesorului sau asistentului care au privit-o lung.
Nu s-a împlinit luna, si studenta vede cã n-au sã-i ajungã paralele: îi trebuie cãrti, masa e scumpã si dacã se duce necoafatã la curs, colegele zâmbesc.
Atunci îsi face prieteni, împrumutã cursuri, învatã sã zâmbeascã plãcut.
Si felul ei de a fi nu place nimãnui. "Emancipatã", spune doamna proprietãreasã, când o vede vorbind cu bãietii.
Studenta nu dezarmeazã. Dar în fiecare vacantã i se spune acasã: cartea e scumpã si nu-i pentru fete, cautã sã te mãriti curând. I se gãseste chiar un pretendent.
Ea spune: nu-l iubesc si se gândeste: li-i greu de mine.
Acum, fãrã voia ei se gândeste la bani, la un mãritis avantajos, la moarte, si tocmai în clipele acestea de grea cumpãnã apare El (scris cu literã mare). Îi vorbeste frumos, o îndeamnã sã se distreze, sã fie curajoasã.
Se duc la cinematograf, la berãrie, la strand.
Cei de-acasã aflã si-o întreabã dacã domnul are gânduri serioase.
În vremea asta vin si trec examenele.
Câteodatã studenta se încãpãtâneazã sã le dea, însã obtine note mai mici.
Ceva i s-a destrãmat în suflet si parcã tot ce-a fãcut odatã e un film.
Încep s-o plictiseascã oamenii, bãnuitori si strãini, ar vrea sã fie micã si sã se întoarcã acasã.
Studenta despre care scriu, câteodatã se mãritã, sã-si uite sufletul cârpind ciorapi.
Alteori se sinucide, pentru cã El, prietenul care-i vorbea frumos, a lãsat-o. Foarte adeseori se fardeazã prea tare si are aventuri amoroase.
Foarte rareori realizeazã ceva.
E profesoarã, avocatã, doctoritã. Însã nu uitã când trece pe stradã sã suspine:
- Oh! studentele din ziua de azi!

("Iasul", 13 iunie 1938)



ORASUL CU MINUNI

(Fragmente dintr-o lucrare neterminatã.
Subiect: întâmplãri si personaje dintr-un oras unde copiii erau fericiti, pentru cã un om trist îi iubea mai mult decât orice.)

...Când gospodinele treceau spre piatã, d-ra Vanda stãtea de acuma în fata tejghelei, ocupatã sã ajusteze o rochitã sau sã picteze un obraz trandafiriu. Ele îi dãdeau vesele bunã dimineata si fata rãspundea, iar dacã se simtea veselã din vreo pricinã oarecare amândoi obrajii sãi fãceau douã gropite când ea surâdea si fiecare se simtea atunci multumit privind-o.
Toatã lumea din orasul acela o iubea pe d-ra Vanda. Ea se purta cu micii sãi cumpãrãtori întocmai ca o zânã bunã, îi ridica de subtiori pânã la rafturile de sus ca ei sã-si aleagã pãpusa, fetitelor le îndrepta motul din pãr, bãietilor (care veneau sã cumpere paiate si maimutoi), le aranja mai bine reverul hãinutei "marinar" si pentru fiecare din clientii ei avea buzunarele rochiei pline cu bomboane, piscoturi si fructe zaharisite. Si-n orasul acela erau copii multi si se cumpãrau mereu pãpusi.
Însã nimenea nu bãnuia cã se petrece în micul atelier al d-rei Vanda un lucru grozav. Atât de mãiestrite ieseau pãpusile din mâna cea subtire si albã a fetei, cã sufletele copiilor mici, morti de curând, crezându-le trupuri vii, intrau în pãpusile de pâslã si portelan si rãmâneau întemnitate acolo. Adeseori seara, când d-ra Vanda lucra de zor lângã lampã, un murmur ciudat, un suspin usor înfiora aerul si ea ridica o clipã ochii si asculta speriatã, dar îndatã se linistea zicându-si cã i s-a nãzãrit si totusi, fãrã voia ei, d-ra Vanda se gândea cã prea sunt mari si rugãtori ochii cei neînsufletiti ai pãpusilor, prea o urmãresc aceste priviri dureroase ce parcã ar vrea sã plângã si nu pot. Însã de unde sã-i vinã-n minte d-rei Vanda cã zeci de suflete de copii stau închise-n trupusoarele de portelan si pâslã, cã sufletele acestea sunt vii si simtitoare si cã sufãr de-a nu se putea sluji de trupurile acelea moarte si plâng de durere cã s-au prins în aceste capcane frumoase.
Cine ar fi crezut cã luminosul, coloratul atelier de pãpusi e un iad, unde suflete fragede se pârjolesc?
Fãrã îndoialã cã nimeni, d-ra Vanda râdea fãcând gropite în obraji, ridica de subtiori clientii mãrunti care priveau pe rând ochii mari si stranii din rafturi excalmând: "Pe-aceasta, pe-aceasta - si soarele lumina coltul acela tihnit si pãrea cã râde la fiecare petec colorat întâlnit, pe fiecare obraz trandafiriu si mai ales în pãrul frumoasei vânzãtoare.
Un domn foarte zvelt si tânãr care locuia în casa de vizavi de o sãptãmânã, de când se mutase acolo, nu mai pãrãsea fereastra dinspre stradã; oricine trecea, îl putea vedea acolo, palid si atât de visãtor parcã n-ar fi trãit pe lumea aceasta. Într-o dimineatã, când d-ra Vanda se asezase abia dupã tejghea, el veni cu fata toatã surâzãtoare si ceru o pãpusã: "Pentru o nepoticã de-a mea", adãugã grãbit, desi d-ra Vanda, fãcând drãgãlasele sale gropite în amândoi obrajii, îl poftea sã-si aleagã una fãrã cea mai micã umbrã de îndoialã cã scopul sãu ar fi altul decât acela de-a cumpãra o pãpusã. Tânãrul trecu dupã tejghea, dar nu învrednici cu nici o privire minunatele pãpusi, pe care ea, binevoitoare, le arãta, cu toate acestea el spunea mereu: "Da!" si clãtina plin de voie bunã capul la fiecare vorbã a d-rei Vanda, privind-o atât de mult si fierbinte în ochi, încât fata se fãcuse mai trandafirie decât pãpusile ei si nu stia ce sã spunã.
Atunci, ciudatul cumpãrãtor tresãri ca trezit din somn si - peste mãsurã de grãbit - alese la întâmplare o pãpusã. Dar când d-ra Vanda îi întinse pachetul alb dreptunghiular, el, ca si cum nici nu l-ar fi vãzut, cuprinse în palme capul fetei si vorbi cu glas soptitor si parcã trist: "Te iubesc, d-ra Vanda, te iubesc".
Din ziua aceea vânzãtoarea de pãpusi fu si mai frumoasã, gropitele din obrajii sãi rãsãreau mereu si diminetile ea cânta cu o voce puternicã si clarã, care fãcea pe trecãtori sã întoarcã totdeauna capul si sã surâdã, fiindcã toti stiau în oras cã d-ra Vanda se logodise cu-n tânãr, strãin ce-i drept, însã pare-se foarte de treabã si bogat.
Mai erau vreo câteva zile pânã la nuntã, era seara târziu si, ca de obicei, logodnica cea fericitã lucra lângã lampã. Cu o pensulã subtire, ea desena arcul unei guri de pãpusã; deodatã se auzi un fosnet în spatele ei si niste zgomote usoare. Speriatã, d-ra Vanda se ridicã si privi împrejurul ei.
Din rafturi, din cutii, de pretutindeni, pãpusile înviate ca prin minune sãreau tinându-si cu gratie rochitele cu o mânã, sãreau cu râsete mici rãutãcioase, veneau lângã d-ra Vanda si se agãtau de fustele ei, vorbind toate deodatã, cerându-i parcã socotealã, si d-ra Vanda îsi acoperi cu amândouã mâinile ochii si, strigând, alergã pânã în stradã.
Ce credeti? Când au venit vecinii, pãpusile viclene erau la locul lor si nimeni n-a vrut sã creadã povestirea caraghioasã a fetei. D-ra Vanda fu dusã la spital si, Doamne, ea e atât de blândã, toti o iubesc acolo, cãci toatã ziua stã nemiscatã, tãcutã, ferindu-se sã clipeascã mãcar si numai când Alec a rugat-o, plângând, sã spunã ce-i cu dânsa, ea a surâs, fãcând pentru ultima oarã drãgãlasele ei gropite si a zis punându-si degetul pe buze: "Te înseli, eu nu sunt Vanda, eu sunt o pãpusã".

Cele ce vreau sã povestesc s-au petrecut de asemenea într-un mic oras, un oras cu strãzi prost pietruite si cu multi pomi, unde fiecare stie totul despre celãlalt, într-atât sunt de putini si de plictisiti oamenii acolo.
Un om din cale afarã de ciudat locuia în orasul acesta, omul acesta nu era prea înalt, cam gros si schiopãta de-a binelea de un picior, avea niste ochi foarte strãlucitori si un surâs din cele mai plãcute din câte mi-a fost dat sã vãd.
Pânã aici, nu-i asa, nimic ciudat. Dar omul nostru, cu toate cã arãta ca toti oamenii, pãrea cã tine cu tot dinadinsul sã se deosebeascã prin purtarea lui de ei. Asa, de-o pildã, el avea o casã mare de piatrã, cu nenumãrate feresti înguste si boltite pe care însã nu le deschidea niciodatã; în jurul casei era o imensã grãdinã unde nu cred sã fi lipsit vreun soi de plantã, cea mai mare parte a vietii sale omul cel ciudat si-o petrecea acolo, îngrijind cu o neistovitã dragoste fiece firisor de iarbã, si totusi nimeni nu vãzuse pe dinãuntru acest mic paradis, adicã vom vedea numaidecât cã aproape nimeni.
Când mergea pe stradã, el avea totdeauna o carte în mânã, din care citea mergând si se lovea mereu de oameni, de felinare si case, iar dacã îi vorbeai, dupã ce te privea o clipã batjocoritor, fãcea un "Hm", care pãrea cã vine din burta lui rotunjitã, si pleca schiopãtând mai departe, si totusi nu era rãu, nu, Doamne fereste! dimpotrivã, marea lui avere (cãci era foarte avut) si-o cheltuia pentru un singur lucru, ca sã facã bucurie copiilor. Nu-si poate cineva închipui ce dragi îi erau. Tinea sã fie prieten cu fiecare, la început se adresa copilului cam în felul acesta: "Toto, ia vino la mosul, sã fim prieteni". Si, ciudat, copiii n-aveau fricã de el, i se repezeau deodatã în brate, oricât ar fi fost de mici si speriosi. Din pricinã cã nu vorbea decât cu copiii si din pricinã cã fiecãruia, pânã a nu-i sti numele, îi spunea Toto, lumea îi zicea "Toto". În orasul acela trãiau, desigur, cei mai fericiti copii. Dacã vreun micut zdrentãros, cu nasul vânãt si murdar, stãtea vrãjit lângã vitrina magazinului cu jucãrii, Toto rãsãrea ca din pãmânt lângã el. Privea câteva clipe, dus pe gânduri, vitrina, se schimba de pe un picior pe celãlalt si dupã ce tusea de câteva ori, ca pentru a-si stãpâni o mare emotie, îl ruga pe copil sã-i facã plãcerea de a-si alege o jucãrie, dar una oricât de scumpã, pe care, iatã, va plãti-o el imediat. Putin timp dupã venirea lui în oras, Toto cunostea toti copiii si era cunoscut de toti; când el trecea prin grãdina publicã, toti omuletii îsi lãsau jocul si-l înconjurau, i se agãtau de haine, uneori pãtându-i-le si rupându-i-le din prea mare zel, si Toto lãsa imediat cartea si începea cine stie ce poveste caraghioasã, de sã te strâmbi de râs.
Poate cã-n celelalte orase vor fi existând copii care sã nu creadã în existenta zânelor si a lui Mos Crãciun, în orãselul nostru însã, datoritã lui Toto, asa ceva n-avea cum sã se întâmple.
În noaptea Crãciunului, un Mos Crãciun cu barbã, cu sac doldora si cu povesti blânde cum îi sade bine unui Mos Crãciun, colinda toate casele unde erau copii, si asta mai înainte ca ei sã adoarmã, asa cã fiece copil putea sã-l vadã si sã-l tragã de barbã convingându-se cã nu-i o arãtare. Oamenii rãi spun cã Toto plãtea pe cineva, îl deghiza în Mos Crãciun si-l trimitea sã împartã jucãriile cumpãrate de el mai dinainte; dar eu sunt sigurã cã era un Mos Crãciun adevãrat - atâta doar cã Toto îi dãdea lista tuturor copiilor, chiar si a celor mai sãraci, si convenise cu el sã nu mai vinã dupã miezul noptii.
Primãvara, prin mai, Toto dãdea în grãdinile lui o mare serbare, bineînteles numai pentru copii. Când o mamã voia sã-si ameninte copilul, spunea: "N-am sã te las sã te duci la serbarea lui Toto". Era tot ce putea sã fie mai trist pentru un copil din orasul acela - cãci serbarea era într-adevãr minunatã.
Închipuiti-vã: Toti copacii erau plini de becuri colorate, poate mai mult de o sutã se legãnau printre frunze ca niste fructe ciudate, nisipul era nespus de fin pe poteci, galben ca aurul. Mesute mici, pline cu toate bunãtãtile, erau rãspândite printre flori, la cea mai micã adiere de vânt copacii risipeau o pulbere argintie si tufisurile mai mici se frângeau de atâtea nimicuri delicioase câte agãtase Toto în crengile lor.
Când intrau pe poarta larg deschisã a grãdinii, copiii rãmâneau cu gura deschisã, si de atâta plãcere si bucurie nici nu puteau râde. Atunci, de pe alei veneau adevãrate zâne subtiri si sprintene, învãluite în întregime în vãluri strãvezii de toate culorile si prinzându-le mânutele lor durdulii sau luându-i de-a dreptul în brate, începeau sã-i poarte prin paradisul acela pregãtit pentru ei. Odatã grãdina plinã de voiosia copiilor, Toto apãrea si el într-un costum grozav de caraghios, cu papuci imensi cu vârfurile întoarse pânã la frunte, cu pantalonii strâmti tare si colorati tipãtor si cu o bonetã împodobitã cu clopotei pe cap, si câte nu scornea el ca sã-i facã sã râdã întruna.
Se zice cã sãrea asemeni unei mingi, cã mergea în patru labe în mijlocul lor, imitând un câine sau un urs; de altfel Toto stia sã imite orice.
Si-am uitat sã vã spun cã în tot timpul acesta o muzicã nepãmânteanã, duioasã si veselã totodatã, venea prin ferestrele care, contrar obiceiului casei, erau deschise. Un singur om nu-l putea suferi pe Toto, preotul. Preotul acesta era mereu ursuz si bãnuitor, el nu putea sã-i ierte lui Toto cã nu trecuse niciodatã pragul bisericii si cã nici nu se sinchisea sã-i dea bunã-ziua pe drum. "Domnilor, obisnuia sã spunã amicilor sãi mai apropiati preotul, acesta-i însusi necuratul. Dumnezeu mi-i martor c-am zãrit sub haina lui caraghioasã vârful unei cozi, priviti-i mai bine chipul, mersul si obiceiurile. Ce ascunde oare el în casa aceea unde nici razã de soare nu pãtrunde? Dragostea lui pentru copiii nostri e, de asemenea, un lucru care-mi dã de bãnuit."
Iar dacã cineva, amintindu-si zâmbetul plãcut al lui Toto, încerca sã protesteze, preotul îsi iesea cu totul din fire si continua cam în felul acesta: "Te întreb, de unde vine el, cum îl cheamã, ei da, cum îl cheamã, doar nu vei vrea sã zici cã Toto (si cu cât dispret pronunta preotul silabele acestea) e un nume? De unde are banii pe care-i zvârle asa si ce vrea, la urma urmei, cu sãriturile si mutrele lui caraghioase?" (Aici preotul rotea fiorosii sãi ochi si îndatã se apleca la urechea tovarãsului, cu un aer misterios.) "Sã-ti spun eu ce vrea - vrea sã prãpãdeascã sufletele copiilor nostri nevinovati" (Preotul n-avea, dealtfel, nici un copil).
Ascultãtorii simteau fiori neplãcuti si în sinea lor trebuiau sã recunoascã, totusi, cã prea mult mister pluteste în jurul acestui Toto si cã se poate cã nu-i lucru curat la mijloc.
Dar copiii nu era chip sã fie scosi de sub vraja darnicului vrãjitor. S-a întâmplat chiar cã o fetitã, pe care mama ei, evlavioasã, a oprit-o sã se ducã la serbarea anualã din grãdinile lui Toto, a încercat sã se sinucidã.
De atunci nici o mamã nu s-a mai împotrivit ca Toto sã-i fericeascã dupã inima lui copilul. Si apoi, orice ar fi spus preotul, Toto iubea prea mult copiii, ca sã nu-ti fie simpatic: dacã era vreunul bolnav în oras, el întovãrãsea pe doctor când venea în vizitã, îsi deserta buzunarele miraculoase la capãtâiul patului mic, oferea imediat bani pentru cele mai scumpe doctorii si în tot timpul acesta chipul sãu era atât de galben, ochii asa de rãtãciti cã îti fãcea rãu sã-l privesti. În schimb, era o adevãratã plãcere sã-l vezi pe Toto, când se nãstea în orãselul acela un nou copil. Nu. Bucuria lui nu se poate descrie. Cred cã cel mai mohorât dintre oameni ar fi râs, vãzându-l cum face pe rând ca oaia, ca gãina si ca rãtoiul, arbora în ziua aceea cele mai aprinse si mai ciudate haine si-si freca mâinile scurte si groase cu atâta multumire, de puteai sã juri cã i se naste lui, si nu cine stie cãrei familii nevoiase, o nouã odraslã.
Multi ani au mai trecut astfel în orasul cu cei mai fericiti copii, si Toto era mereu neshimbat, ajunsese sã intre în viata normalã a târgusorului si nimeni în afarã de preot nu-si mai bãtea capul cu misterul sãu; poate strãinii rari care picau din când în când pe acolo.
Si într-o zi o veste zguduitoare trece prin toate casele orasului: "A murit Toto". Si toti erau asa de mirati, parcã pânã în ziua aceea n-ar fi stiut cã Toto o sã moarã si el odatã, ca toatã lumea.
Ei, si stiti ce s-a gãsit în camera cea mai misterioasã din misterioasa casã a lui Toto?
Un sicriu de argint cu capacul de sticlã si în el, îmbãlsãmat, trupul unui copil de trei ani, copilul lui Toto care murise demult.

(Din volumul "Cântarea muntilor", B.P.T., 1988)



MAGDA ISANOS - ARTICOLE INEDITE


(Scrise imediat dupã întoarcerea din refugiul în comuna Drãganu, judetul Arges, în toamna lui 1944 (septembrie-noiembrie), înainte de a muri, în articolele, cu exceptia unuia, inedite, respirã, împletite strâns, regretul, revolta si speranta. Euforic si patetic, sfârsitul rãzboiului era, cel putin în aparentã si în visurile generosilor precum Magda Isanos, un început, de la care asteptau o lume mai bunã. Intensitatea sperantei lor înselate face ca epoca urmãtoare sã ne aparã si mai dramaticã.)

[Cetim cu surprindere...]

Cetim cu surprindere în Scânteia No. 18 an I din 8 X 944, un articol întitulat: "Strigoii n’au ce cãuta în Moldova". Din rândurile groase si fãrã iscãliturã reesã lucruri neadevãrate, probabil autorul nu-i moldovean, nu cunoaste cum s’a petrecut refugiul nefericitilor locuitori ai provinciei greu încercatã de rãzboiu si ceiace este mai trist, a scris înainte de-a se informa. Socotindu-l de bunã credintã vom cãuta sã-l lãmurim, întrucât suntem unul din cei care cunoaste, întâmplãtor, lucrurile. N’au fugit din Moldova numai: „slugile vânzãtoare de tarã ale lui Hitler care se refugiau din fata mâniei poporului”. Aceste slugi, în care vrea sã loveascã autorul articolului, erau de fapt fugite mult înainte ca armata rosie sã se fi apropiat de Prut; atât ei cât si averile lor agonisite din jaf, în acel moment erau puse bine la adãpost tocmai lângã cealaltã granitã a tãrei sau chiar în strãinãtate. Iar cei care fugeau în momentul apropierei iminente a frontului erau în marea lor majoritate oameni necãjiti, functionari mici, cu’n salar de mizerie, muncitori si tãrani îngroziti nu de judecata poporului ci de rãzboiul care urma sã se dea peste capetele lor, în clipa imediat urmãtoare când Moldova devenea teatru de rãzboiu. Au fugit de groaza mortii în trenuri descoperite, îngrãmãditi, era încã iarnã si-au cãlãtorit sãptãmâni de zile, deasupra lor ningea si ploua; copiii înghetau si erau svârliti ori îngropati pe marginea terasamentului. Femei gravide-au nãscut în vagoane de marfã, bãtrâni au murit, neputând îndura oboseala. Am fost între ei, i-am vãzut. Nu erau profitorii regimului, ci victimele lui, nu plângeau averi agonisite prin crimã, ci bunuri modeste, fructul unei vieti de trudã. Dupã ce-au ajuns la destinatie, toti acestia si încã un numãr de nu stiu câte mii de premilitari ridicati cu forta au devenit cersetori. Cãci stãpânirea se interesa prea putin de ei. Functionarilor li s’a plãtit (la unele institutii) leafa pe trei luni cu titlu de împrumut; însã liberii profesionisti, micii proprietari si negustori, muncitorii – au rãmas la voia întâmplãrei. Nu putem sti câti au murit în mizerie si câti se mai sbat încã nãdãjduind cã se vor întoarce într’o zi acasã. Aceasta fiind realitatea, ar fi fost bine ca autorul articolului „Strigoii” sã pomeneascã si de acesti nãpãstuiti, victime-ale mãcelului dezlãntuit de nebunia nazistã. Alãturi de înfierarea functionarilor venali, a îmbogãtitilor si profitorilor de tot felul, înfierare pe care-am fi voit-o mai precisã, cu nume, cãci sunt nume de toti cunoscute, sã se ridice un glas si’n apãrarea celor care, în pragul iernei, printre strãini, fãrã bani si fãrã haine se sbat sã gãseascã mijloace de transport si-un sprijin cât de mic pentru a reveni la gospodãriile lor. Scânteia, ziarul partidului comunist care luptã pentru dreptatea tuturor nãpãstuitilor, nu poate sã nu aibã un cuvânt de spus si în aceastã tragicã chestiune – a întoarcerei moldovenilor la vetrele lor. Cãci îmi închipui cã nimenia nu va avea îndrãzneala sã sustie cã noi toti moldovenii fugiti din fata rãzboiului pustiitor suntem fascisti, îmbogãtiti de rãzboi sau mai stiu eu ce criminali care ne’ngrozim de judecata poporului…”

[Copiii îngheatã de frig...]

Copiii îngheatã de frig. Si nu’s lemne. Nu poti cumpãra decât dela depozitarul tãu, din cartierul unde locuiesti. La acesta te trimite toatã lumea. M’am dus deci cu inima plinã de groazã si sperantã (foarte putinã, dar însfârsit, sperantã). Am un copil de trei ani care’ngheatã, m’am hotãrât deci sã fiu supus, zâmbitor, gata la orice concesiuni, etc. si m’am prezentat domnului Marinescu depozitar de lemne în Popa Nan. Dumnealui însã n’are chef sã vorbeascã. Îmi aratã curtea goalã
– Nu’s lemne. Dealtfel nu esti înscris
– Ba da sunt. Este înscris socrul meu. Pe bonul lui vreau sã iau; cel putin o sutã de Kgr. Avem copii în casã, gândeste-te.
– N’am, spune domnul Marinescu, si nici nu voi avea. De asta nu mai fac înscrieri decât în mãsura posibilitãtilor. Si-mi aruncã o privire repede. Lucrul mi s’a pãrut ciudat. De unde stie domnul Marinescu cã nu va avea lemne. Cum de-a pãtruns asa de bine tainele ascunse celorlalti muritori, tainele viitorului. Oricât ar fi el depozitar de lemne în timpurile (acestea) grele, asta tot n’are de unde-o sti. M’am dus deci la garã, la Obor. Acolo erau vagoane de lemne si cãrute care încãrcau. Un domn care pãrea sã fie "mare" pe la C.A.P.S. a binevoit sã mã lãmureascã:
- Depozitarii au primit lemne, pentru satisfacerea nevoilor urgente.
- Al meu n’a primit, spun cu tristetã.
- Unde locuiesti?
- Pe Popa Nan 49
- Cum n’a primit. Acolo-i Marinescu, i-am dat lemne de curând. Trebuie sã aibã. Fã reclamatie.
Între timp, niste domni foarte bine îmbrãcati si bine hrãniti, care nu scoseserã tot timpul nici-un cuvânt, plecarã în urma cãrutelor încãrcate vârf.
- Oare cum au fãcut de le-au gãsit?
- Cum? râse un pârlit care se’ntorcea ca si mine cu buzele umflate, au plãtit dublu si le-au luat dela rampã. Lemnele se vând, celor care nu se uitã la pret, dela rampã. De asta depozitele sunt goale.
M’am întors la domnul Marinescu. L’am implorat. M’am umilit. Zãdarnic. Dumnealui mi-a arãtat un registru unde un inspector iscãlise cu acoladã si de unde reesea cã depozitarul meu îsi fãcuse datoria de-a aproviziona pe cei din cartierul sãu… în mãsura posibilitãtilor. Astfel dupã o zi de alergãturã zãdarnicã, m’am pomenit iar acasã în ghetãria mea. Mã învelesc cu paltonul si încerc sã dorm. Copilul tuseste si nu se mai joacã.

[Stau lângã o scoalã primarã...]

Stau lângã o scoalã primarã. Si’n fiecare zi, la ameazã, vãd iesind copiii. Strada se umple deodatã ca albia unui pârãu dupã o ploaie vãratecã. Soarele devine mai luminos si inima mi se umple de sperante. E casicând as vedea venind spre mine viitorul. Acel viitor spre care privim mereu dar pe care prezentul cu scãderile lui îl covârseste în momente de obosealã. Copiii trec fãrã sã mã vadã, hainele lor multicolore, fundele din pãrul fetitelor, capetele tunse-ale bãetilor gata mereu de bãtaie, totul mã’nveseleste. Dacã ar sti ei cât bine îmi fac, reamintindu-mi cu prezenta lor în fiecare zi, cã lumea nu sfârseste cu noi, acestia, care-am suferit poate prea mult ca sã mai putem fi fericiti vreodatã. Ei, în schimb, vor avea tot ce ne-a lipsit. Ascult glasurile-argintii, nevinovate, fiecare e un îndemn si-o mustrare. Trebuie sã lucrãm pentru copii. Pentruca cel putin ei sã nu cunoascã umilinta, foamea, rãzboiul si toate degradãrile trupului si-ale sufletului. Aceastã imaginã a copiilor care se revarsã pe strãzi la ora amiezei, ar trebui sã stea pururi înaintea fiecãruia dintre noi. Cãrturarul când ridicã de jos condeiul sã scrie, sã se gândeascã la ei. Si cel care strânge pusca pe front sã-i aibã în inima sa. Fiecare care munceste în orice fel si care-are-o rãspundere micã sau mare – ar trebui sã nu’nceteze de-a-i avea înaintea lui, cãci de fapt generatia noastrã si încã multe dupã noi vor trebui sã munceascã din rãsputeri pentru o lume mai bunã, o lume de lãsat mostenire copiilor care se joacã în fata casei mele si-a dumitale cetitorule. Dar asta-i se’ntelege-i mai greu. Sã iubesti viitorul si sã te simti dator fatã de cei care vin. Fascismul a’nvãtat pe tinerii-acestei tãri o lege mai simplã, mai usor de urmat – aceia a bunului plac sprijinit de fortã. În locul iubirii de oameni au pus ura, care e vai, mai usor de cultivat si-al cãrui „dinamism”- am vãzut unde-a dus omenirea. Toti cei care se simt cuprinsi de milã când se vorbeste de epuratie si de pedepsirea fascistilor vinovati de dezastrele la care-am asistat, sã-si îndrepte privirile lor miloase si’nlãcrãmate spre tinerii otrãviti de doctrinele totalitare; tineri care-au devenit cu-atâta usurintã asasini ai profesorului Iorga si-ai altora mai putin însemnati dar la fel de nevinovati, tineri care urãsc viata cu’nversunarea cu care-ar fi firesc s’o iubeascã. Sã-i priveascã, domnii milosi si sã spunã: acest spectacol nu-i umple, nu i-a umplut de groazã? Iar dacã da, atunci cum pot cere milã pentru otrãvitorii tineretului român?Si-apoi sã ne’ntoarcem la copiii, astãzi de scoalã primarã; de acestia nu-i este milã nimãnui? Dacã fascistii rãmân liberi, ei vor face dintrânsii ceiace-au fãcut si din ceilalti, apologeti ai urei, ucigasi fanatici, oameni care nu slujesc decât moartea. Suntem datori sã pedepsim pe vinovati. E o datorie sfântã nu numai fatã de victimele nevinovate care din mormintele lor nu mai pot cere dreptate, ci mai ales fatã de copii, fatã de tara de mâine care nu mai trebuie sã cadã pradã dusmanilor de ieri si de totdeuna. Mila pentru fascisti se confundã cu ura pentru oamenii cinstiti, muncitori si’ncrezãtori în dreptatea care trebuie sã vinã odatã. Evrei si rusi au fost ucisi pentru marea vinã de-a se fi nãscut din pãrinti evrei sau rusi. Atunci putine glasuri si-acelea cu sfialã au vorbit de milã. Astãzi se cere pedepsirea fascistilor, a hitleristilor si-a îmbogãtitilor de rãzboi, toti-acestia au fost liberi sã nu fie ce-au fost si sã nu sãvârseascã crimele pe care le-au sãvârsit. Nu li se cerea pentru asta decât un dram de constiintã omeneascã. N’au avut-o. În folosul lor propriu sau al stãpânilor lor au trimis la moarte sau au ucis cu propria lor mânã zeci si sute de nevinovati. Prin propaganda lor - au dezlãntuit rãzboiul din care-au tras foloase – si l’au continuat ani de zile dupã ce devenise evident pentru oricine cã-i un rãzboiu pierdut. Si’n folosul acestora se invoacã mila. Dar trebuie sã spunem fãtis cã o astfel de milã ar fi nerusinare si-o gresealã de neertat, pe care’n curând am plãti-o scump. Franta – care e, mi se pare, o tarã mai profund democratã decât noi a pãsit îndatã la epuratie. Citim, c’au fost executati cutare si cutare criminali de rãzboiu. În Anglia – deasemeni, glasuri severe se ridicã de pretutindeni. Numai la noi în tara lui hatâr-bacsis, lumea se cutremurã de milã. De sase sãptãmâni nici-un vinovat n’a fost adus în fata vreunui tribunal. Metodele naziste trebuesc, se’ntelege excluse. Totul sã se petreacã la lumina zilei, arestarea si judecarea vinovatilor celor mai vinovati sã nu excludã dreptul de apãrare. Sã fie date publicitãtei toate documentele acuzatoare. Fiecare sã-si poatã da seama de întinderea si grozãvia crimelor – precum si de justetea pedepsei. Pânã când nu se va face aceasta, nici un pas înainte nu-i cu putintã. Iar cât despre cei prea milosi o sã le spun ce mi-a spus mie-o tãrancã vãduvã din rãzboiul trecut si mamã a doi fii morti în rãzboiul acesta: "Si când mã gândesc, buna mea doamnã, cã ãi de-au fãcut rãzboiul or sã aibã si ei o singurã moarte ca mine si ca dumneta!" Magda Isanos

[Milã pentru fascisti?...]

Dela 23 August încoace, de vrei ori nu, auzi mereu un cântec foarte duios, te miri chiar cât de dulce grai pot scoate urlãtorii de pânã ieri, cât de frumos se gudurã si-ti vorbesc de tolerantã, de respectul ideii si-al persoanei umane. Ei-ar vrea cei dintãi sã se bucure de toate-aceste libertãti pe care le-au urât cu'nversunare si le-au dãrmat cu furie oriunde le-au gãsit. Sã se bucure si mai ales sã-si doseascã crimele lor de neertat. Blândeta lor prefãcutã, contine foarte mult cinism. Au aerul de-a spune: "Ce sã-i faci? Sunteti obligati sã ne suportati, democratia vã obligã, în ce ne priveste am fost totalitari, asa cã vezi n'am putut face altfel decât sã ne schingiuim victimele." Frumos limbaj, domnilor fascisti. Nu stiu pe cine vreti sã'nselati din nou. Uitati se vede cã tara vã cunoaste prea bine, azi, dupã ce patru ani v'ati arãtat arama. Ati putut ucide si desfiinta moraliceste oameni care n'aveau altã vinã decât aceia de-a se fi nãscut evrei. Nimenia nu-si poate alege pãrintii sau natia, totusi voi, duiosi tineri fascisti, ati gãsit cã fiecare evreu era destul de vinovat pentru a merita moartea. În ce vã priveste - ati putut sã nu fiti fascisti. Ati putut îmbrãtisa altã doctrinã decât aceia a fortei brutale si-a urei oarbe. Ati fost liberi sã vã abtineti de-a sluji pe nemti. Ati putut sã nu faceti averi, în vreme ce'n numele "ideilor voastre" tineri tãrani nevinovati mureau pe câmpiile Rusiei. Apoi ca functionari-ai guvernului si ca armatã de ocupatie ati fost deasemenia liberi s'alegeti între-o purtare cinstitã si una de jefuitori si ucigasi. Ati ales-o pe-aceasta din urmã. Si de vreme ce-ati fost liberi s'alegeti si-ati ales, de ce vã mai plângeti oare? Vã curg lacrimi de crocodil de grija cã democratia se va "compromite" prin arestarea si punerea voastrã la zid. Voi care-ati schingiuit pe cei nevinovati - si-ati stors cea din urmã vlagã a patriei îngenunchiate, vorbiti despre milã. Dar nu vã trece oare prin gând cã singuri, prin propria voastrã vointã liberã v'ati pus în afara legilor; în afara comunitãtei omenesti, în rândul celor mai mari criminali, criminalii de rãzboi, împotriva cãrora cu fermitate, fãrã dorintã de rãzbunare si fãrã urã, tara e datoare sã se apere si se va apãra...

[Rãspuns unui tânãr]

Am citit în "Semnalul" un articol al unui tânãr de paisprezece ani; de fapt nu era un articol ci mai de grabã un strigãt se revoltã împotriva barbariei rãzboiului în care fascistii au aruncat omenirea./.../Ce bine-ar fi dacã toti tinerii ar simti la fel cu acesta care semneazã rânduri atât de admirabile! Dar sunt sperante ca si altii sã fi înteles ceva din tragedia fãrã egal a rãzboiului actual. La vârsta când ar trebui sã se mai joace; maturizat – înainte de vreme – de atâtea sguduitoare realitãti, tânãrul nostru scrie cuprins de oroare: "Refuzãm fericirea bazatã pe crimã". As vrea sã-i spun, eu care am de douã ori anii lui, cã întreaga omenire civilizatã a "refuza" faimoasa fericire nazistã. Din pãcate nu s’a putut rãspunde fortei decât prin fortã. Popoarele iubitoare de pace au trebuit sã ia armele pentru a stârpi pentru totdeauna pe cei care si-au fãcut din imperialism si militarism, din jaf si crimã o doctrinã politicã, un ideal de viatã. Însã dupã ce sgomotul armelor va înceta, copiii de astãzi vor fi chemati mâine sã judece trecutul si sã hotãrascã viitorul. Când va veni pacea, sã nu uitati ceia ce, copii fiind încã, ati vãzut. Sã nu faceti ceiace supravietuitorii si urmasii luptãtorilor din celãlalt rãzboi mondial au fãcut. Sã nu vã culcati pe laurii proaspeti, sã nu vã lãsati biruiti de egoism, de oportunism si de toate ispitele unei vieti comode si usoare. Altii vor dobândi pentru voi victoria si pacea, dar vouã vã revine sarcina nespus de grea de-a pãstra pacea. Pentru aceasta sã nu uitati niciodatã grozãviile rãzboiului. Decâteori ati fi ispititi sã trãdati ideile democratice si pacifiste pentru vre-un folos personal sau pur si simplu din lene; sã vã amintiti: schilozii, orfanii, mortii nenumãrati, distrugerile vaste, cortegiul nesfârsit al suferintelor omenesti pe care copii fiind le-ati vãzut. Toate-au fost cu putintã, numai datoritã trãdarei, coruptiei si lenei generatiilor dintre cele douã rãzboaie mondiale. Iar voi adolescentii de azi si fãuritorii de mâine ai destinelor patriei sã stiti cã de veti gresi la fel, foarte curând veti vedea repetându-se mãcelul care v'a îngrozit copilãria. Dar, nãdãjduim, sã fiti mai vrednici si mai fericiti si vã dorim sã puneti temeliile pãcei eterne. Totul este posibil si geniul omenesc nu cunoaste înfrângere si obosealã când îsi propune un tel de atins. Înaintea voastrã siruri de tineri s’au lãsat atrasi de fascism. Profesori, conducãtori si propagandisti criminali – au reusit sã impresioneze imaginatia tineretului prin simboluri si practici bizare. Ceiace era mai bun în tineri, dragostea de tarã, înclinarea fireascã spre sacrificiul eroic, totul a fost aservit unor scopuri nemãrturisite, scopuri criminale. Astfel, tinerii, care erau chemati prin generozitatea inimilor lor neîntinate de viatã sã sprijine progresul, pacea, dragostea dintre oameni, au fost siliti printr’o perversã operã de denaturare a adevãrului, sã slujeascã rãzboiul si moartea. Bãgati de seamã, ca la rândul vostru sã nu fiti înselati. Dar, ce spun eu, ochii vostri au privit de timpuriu în fatã, orori care nu pot fi uitate. Ati cunoscut fascismul, nu din cuvine, anume potrivite sã sune frumos, ci din fapte. Adolescentii si chiar copiii cei mai fragezi au plãtit tributul lor de sânge Molohului nesãtios care este rãzboiul. Nu, voi nu veti mai fi o pradã usoarã pentru cei fãrã inimã si fãrã constiintã. Curaj, tinere prieten si nu uita cã pacea este’n mâinele tale. Magda Isanos