Magda Isanos - Poezii

   
 Pagina principala
 Biografie
 Bibliografie
 Poezii
 Proza
 Critica
 Biblioteca virtuala
 Galerie foto
 Revista Ferestre

VEAC DE SÂNGE

Veac de sânge si zgură,
vâlvâtaie de ură...
Minciuna-i stăpână,
urlă urât si ne-ngână.

Nu mă tem
să strig si să chem,
în numele vietii,
în numele diminetii
ce va să vină,
din ruină,
ca o nouă religie, caldă lumină...
Striga-n câmpii Dumnezeu:
"Cain, ce-ai făcut cu fratele tău?"
Si spicele de grâu se plecau
si murmurau:
"L-am văzut, l-am văzut
pe Abel, în tărână căzut..."

"Revista literară", nr.7, 30 martie 1947



ASTEPT ANUL UNU

Astept anul unu.
Anul păcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dărâmate.
Inima mea de pe-acuma murmură: "Frate,
iartă-mă pentru urile strămosesti
si-n numele suferintelor omenesti,
dă-mi mâna."
Si eu am muscat tărâna
si-am plâns.
Cei scumpi erau morti si focul căminului stâns,
în patria incendiată.
Sângele lumina, auroră ciudată.
Zare după zare cădea,
înainte si-n urma mea.
Treceam fruntarii,
râuri si munti.
Si nimeni nu era mai mare ca marii
soldati anonimi.
Înfricosate, cenusii multimi
din calea noastră se trăgeau ca apa.
Obuzele ucideau si săpau totodată groapa
copilului nevârstnic si mamei.
Apoi, spectrul foamei
colinda câmpii pustiite.
În vremea asta, iahtul cu punti aurite
de soarele Sudului
plutea ca o pasăre imaculată.
Miliardarul îsi fuma havana:
"O, lume minunat asezată!..."
(Viermele îngrăsându-se-n rana
vesnic însângeratei omeniri...)

Frate, să nu mai avem amintiri
si visuri sovine.
Tu făuresti unelte ca si mine.
Lucrezi pământul. Poate scrii cărti.
Sunt vetre sărace si-n alte părti
de lume, si eu te cunosc după fată
că-n fiecare zi te scoli dimineată,
si seara te culci târziu.

Dă-mi mâna, să dărâmăm abatoarele
istoriei. Iesi din sicriu
si priveste: răsare soarele....

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



PENTRU PACE MĂ ROG...

Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate
si pentru oameni din singurătate.
Un cerc vrăjit se-nchide în jurul lor.
Si fruntea îngheată, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.

Mă mai rog pentru sângele plin
de întuneric si spaimă, sânge străin,
nicicând să nu fie vărsat pe pământ,
unde mortii aproape ca florile sînt.

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



POMII CEI TINERI

Pomii cei tineri, în dimineata de marte,
unii lângă altii au stat să se roage -
fruntile lor străluceau inspirate deasupra
pământului încă-n zăpezi.

Si-n aerul în care nu erau zboruri,
pomii, ale căror umbre nu se născuseră,
cântau un imn pentru viată,
ca niste oameni goi si frumosi ei cântau:

"Soare de-aramă, zeu popular printre plante,
priveste oastea noastră-ndrăzneată;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri,
că viitoarele fructe acolo vor sta...

Noi nu ne-nchinăm de fel si nu plângem
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi
si pregătim o orgă de brazi pentru vânturi,
soare de-aramă, zeu totdeauna rotund...

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunosteam dimensiunile cerului;
ni s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Semintele-n somn visau că există colori,
rosu, albastru si gri, minunate colori.
Tu, peste fruntile noastre, soare, cobori.
Si noi vom da fructe, si noi vom fi hore de flori.
Gloria noastră toată-n vârf se presimte..."

Si-un curcubeu pe deasupra tulpinilor strimte
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineata de marte...

Din volumul "Poezii", 1943



VIS VEGETAL

Vreau, suflete, să mă dezbar de tine
si să trăiesc ca pomii de pe vale,
cu flori în locul gândurilor tale,
o viată fără rău si fără bine.
Departe, -ntr-o pădure de la munte,
când păsările toate-or face haz,
să mă trezesc cu soarele pe frunte
si lacrimile cerului pe obraz.
Si despletita ploaie să mă spele
de pulberea durerii de demult,
din care rădăcinile mi-am smult,
iar noptile să-mi dea cercei de stele.
Luna cea plină vreau s-o cumpănesc
mirată-n lantul crengii ca pe-un cuib.
De raze si de sevă să mă-mbuib,
ca tot deasupra altora să cresc.
Atunci mi-oi face ferecate strune
din ramurile mele si-am să cânt
doar bucuria fragedă că sînt;
pădurea-n jurul meu o să s-adune.

"Însemnări iesene", nr.9, 1937



CALUL DE LA BIRJA DE NOAPTE

Parcă s-ar fi-nchegat din ceată: sade
bătrâna birjă-n gară si se-aud
locomotive triste-n aer ud -
în care-asteaptă ploaia si nu cade;
si se gândeste calul fără vlagă
la biciul ce-l pândeste si la drum,
la umezeala grajdului si cum
e hamul greu si nu i-l mai dezleagă.
Iar buza lui bătrână se-nfioară
de-o suferintă fără răzvrătire,
simtind aroma fragedelor fire
de iarbă, ce răsar pe câmp afară;
si, pirotind, urechea-si atinteste,
s-audă glasul aspru care-i cere
mereu să-si miste trupu-ntr-o durere,
ce, ca si drumul, nu se mai sfârseste.
O vreme-avu pe-alăturea tovarăs,
si boturile când li s-atingeau,
povara mult mai lesne-o dovedeau,
dar a căzut prietenul - si iarăsi
stă calul si nu poate să priceapă
întunecoasa lege care-l mână
prin nopti mucegăite si prin apă.
Si-n sinea lui se roagă să rămână,
cum a rămas si celălalt, pe paie,
nesimtitor la bici si-njurătură.

Fierbinte fulger gândurile-i taie,
si-adânc simtind încă-o înjurătură,
porneste, -n spate rotile s-aud,
ca ieri, ca-ntotdeauna, si departe
locomotive, -n aerul cel ud,
ca strigăte de dincolo de moarte.

"Însemnări iesene", nr.7, 1937



DE-AM FI ÎMPĂRTIT PE DREPTATE

La trecătorile muntilor
gem cu tâmpla pe stâncă.
Si-as fi vrut să te mai laud încă,
luminată culme a muntilor.

De-am fi împărtit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-as muri asa tânără.

Puteam încă mult să mă bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam să mai cânt încă mult
cu tâmpla pe orga pădurilor.

Mai erau atâtea grădini de cules...
As fi împodobit pân' la fund
blidul acesta rotund,
cu năframe si mere.

De-am fi împărtit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani multi as mai fi secerat
strălucirea câmpiilor.

Prietene, adă-mi spice de grâu,
sus, pe culmile muntilor,
lângă ceruri si vânturi,
lângă focul tăcut al păstorilor...

Viată, pentru unii ai fost
masă pururi întinsă,
pentru mine - ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ti cumpene;
si totusi, plecând, te salut regretându-te.

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



DOAMNE, N-AM ISPRĂVIT!

Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai soptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheată si pară
în orice sară.

Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi atin si mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă si naivă mirare.

Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept păsune, livadă si cer.
Tuturor acelora care nu mă cer
si nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.

Căutam în iarbă si-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mă uitam în fântână si-n iaz,
si-ascultam - îndelung - sub brazi...

Atunci au venit îngerii si m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fă să zboare
cântecele mele nerăbdătoare.

Din volumul "Tara luminii", 1946



MOARTEA PROROCITEI

V-am lăsat vâslind cu apele
si cu soarele,
si v-am găsit ucisi cu sapele
si cu topoarele.

V-am lăsat vouă si vouă
grădina asta cu rodii si rouă,
ca s-o culegeti si s-o cositi -
si frati să fiti!

Dar abia am închis usa,
si mi-ati si măturat cenusa.
Abia coboram pragul,
si mi-ati si rupt cartea si steagul.
Si încă mai eram prin ogradă,
când unul a iesit să vadă
dacă nu cumva mă întorn.
Altul privea cerul prin horn
si prin spatii zărea,
pe punti de argint, glezna mea.

M-as întoarce acasă pe drumul vaselor,
urmărită de vânătoarea cicloanelor,
dar mă apasă putreda Mare-a Sargaselor,
mă apasă greul zid al oceanelor.

Din volumul "Cântarea muntilor", 1945



ZÂNE DE ROUĂ

Zâne de rouă,
mă rog vouă,
să mă primiti
în pajistea unde dormiti.
Drept lumânare,
as vrea o floare.
Drept rugăciuni si tropare,
vântul să bată, iarba s-aplece mai tare.

Voi, zâne bune,
zvârliti-mi un brâu,
să se facă râu
si să sune.

Apoi, sub torentul spumos,
îngropati-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca si cum as sta lângă vatră,
povestile-acestui tinut luminos...

Asa mă rog vouă,
zâne de rouă,
să mă dezmierde
si-n moarte
zarea pământului verde.

Din volumul "Tara luminii", 1946



MACII

Ardeau ca niste facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înăltau râzând zglobii
obrazul rosu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi bratele de floare
învăpăiată si plăpândă.

Si m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rămânea,
atât de singur si pustiu,
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng înttr-un aprins buchet,
toti macii mei s-au scuturat
ca niste lacrimi pe parchet.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



DIMINEATA

Vreau să descopăr lumea, niciodată
n-am crezut, cum spun poetii, că-i frumoasă.
Însă astăzi, cu lumină pieptănată,
dimineata mi-a intrat în casă.

Fumegam de somn, când am simtit
pasii cuiva lângă perete -
ea dansa cu trupul arcuit
sub priviri mirate de portrete.

Cu picioarele goale ea păsea,
în oglindă răsuna cristalul,
dimineata strămutase balul
fetelor-lumini în casa mea.

Si privind, eu mă gândeam: e bine
să fii tânăr când afară-i soare.
Zi frumoasă, îti voi pune legătoare
după gât si-o să te iau cu mine.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ZEII

Iesind din pământ,
zeii cu crestetul sfânt
semănau a pomi si tufise.
Luna cu raze furise
lumina coroanele lor -
de laur si mirt mirositor.

Unde puneau piciorul sau mâna
înflorea îndată tărâna,
si chiar în cer se făcură poiene
de stele clipind alene.

Apoi cântece s-auziră,
de cimpoi si de liră,
si multe glasuri subpământene.

Aurul spunea vorbe viclene:
"Sunt ascuns si totusi lucesc."
"Sunt marmora din care templele cresc."
"Sunt piatra pretioasă, safirul."
"Sângele mi-i ca trandafirul."

Zeii stăteau pe pietre asezati,
luminosi - în afară - si-ngândurati,
până ce florile-ncepură zglobii
melodii.

Clopotei erau, clopotei -
la un loc câte cinci, câte trei.
Si răcoros sunau albastrele,
cărora le răspundeau astrele,
cald, ca-ntr-o gusă de turturică,
floarea rosie cânta - si frică
răspândeau mortuarii crini,
de lună plini.

Geniile veniră
din scorburi, în sunet de liră.
Săreau, jumătate oameni, jumătate fiare,
centauri, zâne si vrăjitoare.
................................................
Era plină grădina.
Cu fiecare zeu crestea lumina.
"Se face primăvară, zise-un arbust,
mugurii mei s-au umplut de must."
"Si noi, vorbiră broastele testoase,
simtim pământul bine cum miroase."

Si nu stiu cine râse cristalin.
Cu totii ciocniră si băură vin,
sau poate numai lumină de lună,
care ameteste si-mbună
la fel oamenii si stafiile...
"Înflorească viile..."
strigă zeul mic cât un ciot.
Doamne, se face ziuă de tot...

Si pământul sorbea încet
visul acesta de bătrân poet,
întâi picioarele întraripate
ale zeilor care ocroteau o cetate,
apoi coapsele, umerii lini,
mânile purtând lalele si crini,

si-n fine crestetul lor luminos.
Câteva ramuri văzui pe jos.
O broască si-o aripă de corb -
însă soarele-n cer era orb.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ÎN CRÂNG

În crângul plin de-a primăverii udă
podoabă verde si lumină crudă,
m-am dus să văd sopârle si gândaci
si să vorbesc cu tinerii copaci.

Lira mi-am prins-o-n ramul înflorit
al măciesului ce-am întâlnit.
Bondari de aur s-au suit pe strune
si paseri începură să s-adune.

Hulubi sălbateci se roteau pe sus.
"Surorile mele, le-am spus,
nu vă temeti, nu-i lat, nici capcană;
e-o scornitură-omenească si vană..."

Atunci pitulicile se bucurară.
"Vrei să-ti cântăm eterna primăvară?"
"Vreau, paseri bune,
care n-aveti brate, nici strune."

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ÎN PĂDURE

Primăvara-n pădure văzui
cum trecea Dumnezeu cu cetele lui,
si-aprindea în fiecare mugur un fir
de lumină, ca un safir.

Plecarea sevelor murmurătoare
si-ntâlnirea lor cu puterea din soare;
într-o dimineată, după zăpadă,
fiecare frunză-ncepea să vadă.

Apoi orice lucru părea
plin de rouă si sărutat de stea,
în noaptea care ne tinea ca pe toate
plantele nenflorite, neclătinate.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



PRIMĂVARA

Frumosii arbori dorm acum sau zac;
zadarnic ai asculta pieptul lor mut,
pe care muschi si zăpezi au crescut.
Însă crengi noaptea-n cer se desfac.

Apoi deodată zările-nfloresc
si clopote mari, clopote s-aud,
departe-n cerul vesel si rotund
hulubii albi si rosii se rotesc.

Tu, feciorelnică lume, bună-vestire
de undeva din pământ suie spre tine;
soarele-i ca un inel subtire.
Sună-n salcâmul pustiu verile pline.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



FLORI

Vijelioase flori, din pământ aburind,
ca niste strigăte cresc, saltă zâmbind.
Care e vrerea lor gingasă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?

Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu sade deschis...
Haina lui mirosind a ierburi si cer -
fără să stie orasul de piatră si fer.

Mânile micilor flori intră-n pământ,
mortii când le sărută stiu dacă-i vânt,
si de pe dânsele sorb ploaia si vestile.
Astfel, în flori îsi deschid mortii ferestile...

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



AUZ

Căzând din nori,
ploile capătă crengi si flori.
Aud si vizuinile si-aripa
care bate deasupra mea clipa.

Piticii care bat pe sub pământ,
căutând vâna de aur, râul sfânt,
ochii diamantului nesăgetat
si degetul unui urs împărat.

Toate le-aud,
si-auzul încă mi-i crud.
Clopotul sângelui molatec, rotund
tine vestile care nu mai pătrund.

Tine vestile de la stea,
să n-ajungă în inima mea.
Tine vestile de la serpii de casă,
si-n amiaza cuprinsă mă lasă
să cad si s-adorm profund,
clopotul sângelui molatec, rotund.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ECHINOX

Acum cea mai înaltă zi
a echinoxului se trezi.
Aur era si miere-n toate cele;
pe fundul florilor grele
adormeau bondarii, albinele,
arborii îsi uitau rădăcinile,
clătinându-se-n ceru-nsorit
si-n apele c-un suflet linistit.

Nu se ridica dimineata din văi
ceata primăverii dintăi.
Lumina biruise-n mii de feluri;
în spic, în maci si-n bobul de nectar
erau atinse minunate teluri,
si umbra nu cădea pe minutar.

Câteodată, paseri obosite
de-o lungă zi
adormeau printre frunze-aurite.
Puteam auzi
clopote de la mari depărtări...
Albastre flori si proaspete mirări
nu mai cresteau în lume nicăieri.

În lac, fugeau undele circulare,
zburau păpădii usoare -
si totul cunostea acuma cea
mai naltă culme pân-a nu cădea
spre toamnă si-amurgire...

S-alegeau semintele sub coaja subtire
si încă verde-a fructelor. Apoi
despletitele ploi
străbăteau tinutul dansând
în sunetul tobelor si timbalelor;
era vremea taclalelor
lângă vetrele bine-aburind...

Ci pururi înăuntrul nostru trăiau
zilele-acelea de vară; sunau
clopotele, lumina, mierea si aurul.
Sfântul Gheorghe ucide în icoană balaurul,
si noi ne gândeam:
iarna la fel va fi ucisă. Beam
vinul plin de soare si închinam
pentru morti, pentru Lari si Mani.
Cel putin de n-ar trece pe râu-nghetat dusmani,
de-ar ploua la vreme...
Si-ascultam cum geme
furtuna!
Femeile se ridicau-atunci câte una
si stingeau lumânările.
Doamne, fii în inimile noastre
si la toate intrările.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



CAVALERUL

Ploaia de primăvară singură,
cu sulită si cu chivără,
a trecut prin pădure la pas,
pe calul ei verde.

În glumă-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
si, atingându-i haina si părul,
înflorea măciesul si mărul.

Cu platosă strălucind si cu pene
deasupra coifului său, alene,
cumpănindu-se si visând războaie,
trecea tânăra ploaie.

Gorunii spuneau: "Făt-Frumos,
dă-te de pe calul tău jos.
Aici doarme pajura si balaurul,
strălucind la soare ca aurul."

Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casă
iarba cum creste grasă.

Se făcea senin, mai senin.
Cavalerul pălea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fata.
Îl fura soarele, ceata.

Calul cădea în genunchi si cădea
sulita, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



ÎNTELEPCIUNE

Întelepciune este să respiri
usor, si după lacrimi să zâmbesti,
petalele ce cad din trandafiri
si nu s-aud când mor, să le iubesti.

Priveste pomii drepti din bătătură -
ei cată totdeauna către cer,
si-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai putină ură.

Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate naintea spicelor să cazi,
stăpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



LA MARGINEA CIMITIRULUI

Este la marginea cimitirului,
lângă bunic, un loc prea potrivit,
să-mi uit de toate si să-i tin si lui
când noaptea-i lungă, iarna, de urât.

Mi-ar fi-n pământul cald asa de bine
si trupu-n iarbă bună mi-as preface,
să-l pască vite pripăsite si sărace,
ce-or cere si-o-ndurare pentru mine,

la marea judecată. Voi uita
ce-am fost, si-mprăstiată-n forme noi
voi pierde până si-amintirea ta...
Legându-mi ochii prăbusiti si goi

cu vesnicia, mă voi odihni.
Si puf de păpădii m-a tămâia
nici nu m-oi bucura, nici m-oi mâhni
că-i neagră tărna de deasupra mea.

Dar ploile cu-ncetul m-or pătrunde -
păcatele să-mi spele de pe oase -
si-asemeni rădăcinii ce s-ascunde,
eu presimti-voi zilele frumoase

si-oi scoate-n chip de floare, din pământ,
obrazul tineretii de-altădată,
să-l ardă soare si să-l bată vânt,
voioasă să si-l prindă-n păr o fată!

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



CAPRICII

S-apleacă primăvara pe feresti,
cu părul tot numai zulufi de soare,
asa cum stai în umbră si zâmbesti,
o fi crezut că gura ta-i o floare.

Simti răsuflarea ei cu iz de ploi
si iarbă crudă scânteind sub coasă?
Să nu te misti. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămână printre noi.

Ba nu, că - cine stie - esti în stare
mai mult decât pe mine s-o iubesti;
si-apoi îmi face rău atâta soare.
Fii bun si lasă storul la feresti.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



LOGODNĂ

Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneti-mi rochii albastre, flori.
N-auziti pasii biruitori?

Unde-i inelul scump, dăruit?
Luna nu vreau să-l zărească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.

Fragedă, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pământ
si-ai cerului zei o mie.

Creanga belsugului, necontenit
scuturată de noi, să rodească,
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996



CÂNTECUL DESERTĂCIUNII

Îmi risipesc ca o miliardară
comoara mea de zâmbete si versuri,
si-n toate aflu proaspete-ntelesuri,
cum află flori o zi de primăvară.

Asemenea fărâmelor de stele
în august, eu alunec către moarte,
de care numai clipa mă desparte,
si scrumu-i taina strălucirii mele.

De la un loc cu pulberea si iarba
am legănat sub soare câte-un vis
si tânără si mândră l-am si scris,
ca vremea să-si împidece-n el graba.

Eu voi trăi putin, însă prea mult
când cuget cât cules-am din durere,
si-adesea-mi par si mie că-s părere,
si nu mă cred, cu toate că m-ascult.

M-am copt asemeni spicelor si-astept
să vie secerisul si să cad
într-un hambar de scândură de brad,
în care stai cu mâinile pe piept.

Si, iată, de nimica rău nu-mi pare,
la gândul că m-apropii de-acel ceas,
ca de iubirea câtă mi-a rămas
necheltuită-n suflet, si de soare.

Din volumul "Poezii/Poésies", 1996