Eusebiu Camilar - Proza

VULCAN

(Subiect: istoria nemaipomenitã a unui ciob de ceaun, cules din gunoi si prefãcut în opait.)

Eu am apucat vremea opaitului. Lumina în casele sãracilor. Pe al nostru îl pãstrase mama de la bunica; bunica - de la maicã-sa. Era fundul unui ceaun de schijã, aflat de strãmosul nostru prin niste gunoaie de la marginea târgului. Asa s-a pãstrat. Avea, drept la mijloc, un sigiliu cu un om dezbrãcat pân' la jumãtate, izbind cu ciocanul într-o nicovalã de unde sãreau scântei. Dupã ce am fost dat la scoalã, i-am putut dezlega într-o zi si scriitura de sub sigiliu. Tocmai se sfârsise bulzul de seu si petica arsese pân' la capãt. Mama îl stersese frumos si se pregãtea sã punã alt seu si altã peticã. Eu am luat opaitul, m-am uitat mult la faurul de pe sigiliu, cãci mã obsedase ani de zile.
- Vul-can... am spus deodatã, dezlegând scriitura.
Surorile mele se jucau pe cuptor, de-a împãrãtesele. Una din ele fusese prefãcutã în mânzã, de cãtre uriasul Hapuc. A doua, în apã-vie. Astfel, cea prefãcutã în mânzã umbla si cãuta apa-vie. Unde s-o afle? Îsi închipuia pletele surorii celeilalte ca niste codri. Obrajii - ca niste tãpsãnele. Deodatã, a prins a-i da la o parte, cu vârful degetelor, firicelele negre ale genelor si sprâncenelor.
- Iatã apa-vie! a strigat ea, când sora cealaltã si-a deschis ochii limpezi si a izbucnit într-un râs vesel. Am gãsit apa--vie, mamã! Vinã si te uitã în ochi la Lina...
- Vã dau eu îndatã apã-vie, descultelor... i-a rãspuns mama, pregãtind seul. Sunteti mari, ati trecut de sapte ani. De ce nu vã apucati de scãrmãnat pene? Mâine, poimâine, vin petitorii la lelea.
Lelea, în ierarhia casei, era cea mai mare, îndatã dupã mama. Ne mustruluia cum vrea, ne punea sã stãm îngrãmãditi pe cuptor când venea la ea unul cu mustãcioarã neagrã, bãdita Toader. Mi-l aduc aminte cã mirosea a busuioc. Mama umbla cu sfialã pe dinaintea lui. Abia suna blidele în vatrã. Dupã aceea, ne fãcea semn sã fim cuminti si se ducea cu treabã prin vecini.
În ziua aceea, lelea se afla în cealaltã încãpere - casa mare - unde-si avea lãicerele de zestre.
- Vul-can... am spus eu înc-o datã si surorile de pe cuptor au tãcut din râs, impresionate de noutatea numelui.
- Cine-i acela? m-au întrebat.
- Opaitul! am rãspuns eu. Asa-l cheamã: Vulcan...
- Sãrmana de mine! a rostit mama. Ce tot spui, bre? Ce-i aceea Vulcan?
- Asa scrie pe opait, mamã. Cel ce l-a fãcut i-o fi scris numele dedesubt, ca sã nu se piardã...
De atunci, acelui hârb de ceaun i-a rãmas numele "Vulcan" si a devenit parcã mai apropiat de noi. Era si el o fiintã a casei. Sta pe horn, sus.
Mai înainte, când dãdeau mustele în el, ziua, nici nu ne pãsa. Dimpotrivã. Ne bucuram când dihãniile se prindeau cu aripile în seu si bâzâiau grozav. Acum, pe bietul Vulcan îl apãram de muste. Puneam peste el sita de cernut fãinã. Seara, unul din noi îl apuca frumos, cu amândouã mâinile, îl cobora usurel pânã-n fata focului. O sorã lua flacãra într-un vârf de pai - si sã-l fi vãzut dupã aceea! Lumina toate ungherele încãperii...
- Zi-i, Vulcan! îl îndemnam noi, privindu-l de jos.
Tin minte cã l-am prins si pe el, o datã, într-un cântecel de joacã de-a baba-oarba. Înainte de a ne ascunde toti, care încotro, amenintam cu degetul:
Tu, Vulcan, sã nu ne spui,
Nu ne spune nimãnui:
Sã ne caute, cotoarba,
Urâta de baba-oarba...
Cântecul a iesit în sat, s-a adãugat cu alte cântece de joacã, pe la alte opaituri. Cred cã mai trãieste si azi.

II

Dar numele opaitului s-a mai rãspândit si altfel. Era la noi pe o ulicioarã un om voinic, rosu, poreclit Buhosul. Avea un câine alb, grozav de voinic. Mare mi-a fost ciuda, când a luat numele opaitului nostru si si-a botezat cu el câinele! Stiu cã ne-am strâns atunci o multime de copii si ne-am dus la câine, sã ne rãzbunãm.
- Vulcan... l-am chemat încet, si când am vãzut cã javra îsi ciuleste urechile si mârâie, am revãrsat asupra lui o ploaie de pietre. Una a nimerit în fereastra lui Buhosul si a avut mama ce plãti dupã aceea...
Dar numele avea sã se rãspândeascã neîncetat. De la câinele Buhosului a trecut la javra clãpãugã a doamnei festerese*. Era o dihanie cât o cârtitã si dormea cap la cap cu festereasa, pe aceeasi pernã. Se pupau bot în bot, dupã ce mâncau dulceatã, pe gang, la umbrã. Asta n-am putut-o rãbda. Am simtit cã nu i se potriveste unei javre un nume asa de frumos! Unui câine voinic, cum era al Buhosului, i se potrivea. Dar cum sã îngãdui sã-l deie unei javre, unei cârtite mârâitoare? M-am rãzbunat si-mi pare rãu si azi.
Într-o zi, cum mergeam la prins vrãbii pe pârâul Cânepii, am luat cu noi o multime de câini. Asa ne era nãravul si nu degeaba ni se spunea cã umblam cu câinii la pãscut. Deodatã, dupã ce prinsesem un sân de vrãbioi, am vãzut cum vine pe o cãrare javra, pesemne rãtãcitã de stãpânã. Au dat nãvalã toti dulãii nostri! A fost o flocãialã nemaivãzutã! Javra festeresei a rãmas în cãrare, cu urechile rupte, spartã de colti într-o mie de locuri. Asa o vãd si azi: prãbusitã în cãrãrusa aceea si sângele i se scurgea la vale...
Dar ne-a plãtit-o festerul, mie pe mie: a venit cu pusca si a împuscat toti câinii din vecini. Parcã-l vãd: voinic cât un malac, cu pusca la ochi! Tãrcus al nostru a zãcut trei zile cu alicele în pântece. I-am fãcut o înmormântare frumoasã. Am oprit din curs pârãul grãdinii. L-am potrivit pe Târcus într-o gropusoarã. Dupã aceea, am dat iar drumul apei. Cum din întâmplare bãteau clopotele pe deal, la un mort, noi copiii, am început a plânge...
De atunci nu l-am mai putut suferi pe fester. Când îl întâlneam, sãream gardul în grãdini.
De la câini, numele opaitului a trecut la fãpturi mai de soi. E destul sã amintesc de armãsarul popii. Era cât dâmbul si negru ca pana corbului. Când l-am vãzut, am spus:
- Acestuia, da, i se potriveste numele...

III

Cât de bine semãna cu faurul de pe opait, Vil-potcovarul! Asta, mai cu seamã când îi tîsneau scânteile de sub ciocan...
Tin minte cã ne-am dus o multime de copii în usa covãliei si am prins a striga, arãtându-l cu degetul:
- Vulcan... Vulcan!
- Scoate banii din ciocan!...
ne-a rãspuns el, si l-a umflat râsul.
Dar nu s-a prins de el porecla. Avea si asa destule! I se spunea "Tâncul pãmântului", "Mustatã arsã", "Cleste- tine-l cio-can-dã-i", si altele asemenea. Pentru cã de câte ori treceam pe la el pe la covãlie îl arãtam cu degetul si-l porecleam Vulcan, mi-a pus si el o poreclã.
- Vulcan, Vulcan...
strigam eu.
- Pui de golan... mi-a rãspuns el, zvârlind dupã mine cu o aschie de copitã.
Într-adevãr, avea de ce-mi spune asa, pentru cã tata era dus în lume, departe, la câstig. Porecla aceea m-a urmãrit toatã copilãria. Chiar si în pragul întâiei tinereti m-au mai blagoslovit cu ea, mai cu seamã feciorasii oamenilor cuprinsi. Strigau în urma mea, asa, cu deosebitã plãcere, cãci stiau cât mã doare. Si azi, când trec prin sat, pe lângã cete de copii, aud:
Vulcan, Vulcan,
Pui de golan...
Mã întorc si-i privesc zâmbind, în viorelele si-n stânjeneii ochilor. Sã vãd: oare dupã mine strigã? Dar nu! Se strigã asa, între ei, când unul face o poznã si stricã jocul!

IV

Cine a spus cã raiul se aflã pe altã lume, se vede cã n-a gustat poame din grãdina lui Bursuc. Aveau gust acriu si erau rosii pe crengile dinspre rãsãrit. Te ameteau goldanele si-ti lãsa gura apã dupã perele ciuciuvele. Cum sã nu sari gardul, când îl vedeai pe Bursuc mergând spre crâsmã? Voinic ca bivolul, cu plete dese sub pãlãrie, când se aseza acolo, dupã masã, pârâia scaunul sub dânsul... Bea cu festerul, pânã i se înrosea nasul ca o goldanã. În vremea asta, noi ne umpleam bine sânul cu tot felul de poame si o rupeam la fugã. Aveam un loc al nostru, unde le mâncam asa de repede si cu atâta poftã, cã ne scãpãrau dintii. Asta a mers asa, pânã spre toamnã, la coptul perelor pietroase. Atunci, bucuria raiului s-a sfârsit rãu de tot. Ne-am fost urcat vreo sapte în vârful pãrului. Bursuc se prefãcuse de dimineatã cã merge la târg, cu o traistã mare în spate. S-a întors pe alte ulite si tocmai când ne era nouã lumea mai dragã, îl auzim la tulpinã:
- Ian coborâti, câte unul, hotilor! He, va sã zicã, voi...
Întâi am rãmas încremeniti, toti! Cum sã coborâm în gura cãpcãunului? Ne-am coborât din creangã-n creangã, am sãrit jos, am rupt-o la fugã care încotro.
Fricos si slab, a rãmas în vârful pãrului, singur Filimon.
- Mamã, mamã, vino si scapã-mã! plângea el în gura mare.
- He! Taci! a spus Bursuc, la o vreme. Coboarã cã nu-ti fac nimic, Filimoane! Nu striga asa, s-audã oamenii...
- Dar chiar nu mã bati? a scâncit Filimon, începând a scoborî.
- Nu, nu te bat! Esti si asa destul de prizãrit! Mie mi-i milã de copiii slabi!
- Atunci cobor, a oftat Filimon. Da-mi lasi si perele din sân?
- Da, bãiete. Ce, n-am destule?
Si Bursuc se prefãcea cã râde cu bunãtate, dar de fapt rânjea într-un dinte. De râs, nu putea râde niciodatã. Cãci pentru râs îti trebuie sã fii întâi si-ntâi om bun la inimã. Destul cã Filimon s-a lãsat pãcãlit. Când a sãrit jos, vrãjmasul l-a însfãcat de gât. I-a tras atâtia pumni si i-a frecat urechile pânã ce bãiatul nici n-a mai putut striga. S-a îmbolnãvit de-a binelea. Cãtre scuturarea frunzelor era si el galben ca grãdinile. Apoi, a venit iarna, si mi-l amintesc cum tremura de frig între pernele patului, cu toate cã focul ardea zi si noapte.
În vremea asta, Vulcan al nostru îl pãzea din înãltimea hornului si-i tinea de urât. Viforele galopau în lungul ulitelor, se izbeau de usi, sãreau peste acoperisul casei, cu niste aripi albe, de fantasme. Fumul seului ne intra în nãri, ne înnegrea obrajii. Totul mirosea a seu rânced. Tuseam toti, dar mai cu seamã Filimon tusea de cum se aprindea flacãra pe horn. Stupea sânge. Îi sticleau ochii în arsitã. În iarna aceea am urât opaitul. Si nu numai din pricinã cã ne îneca fumul.
Într-o searã, s-a sfârsit turta de seu. Alta nu mai aveam de unde lua. Berbeci de tãiat aveau altii, nu noi. Se afla în gura podului o oalã cu unturã. De asta am urât opaitul: cã a trebuit s-o împãrtim cu el. O lingurã în tigaie, alta în hârbul de pe horn. Dacã n-ar fi fost Filimon bolnav, floare la ureche! Stãteam pe întuneric, dar n-am fi dat hârbului un strop de grãsime. Asa, din pricina asta, mâncam cartofii tãvãliti prin sare. Uneori, mama punea untura în hârb cu atâta zgârcenie, încât flacãra abia se zãrea cât o scânteie si abia se desluseau lucrurile din casã. Iarna se lungea cu geruri si cu viscole, în timp ce grãsimea din oalã scãdea de la o zi la alta. Ne era teamã la toti cã într-o searã vom rãmâne pe întuneric. Cel mai tare se temea Filimon. Peretii se afumaserã de-a binelea.
- Aprindeti lumina! a strigat el într-o noapte.
Ne-am desteptat toti. Flacãra opaitului murise.
- Si s-a sfârsit grãsimea! a oftat mama. De unde sã iau alta? Care vecin îti împrumutã din sãrãcia lui?
A iesit afarã si i-am auzit strigãtul la gardurile vecinilor. S-a întors tot cu mâna goalã, cum se dusese. Abia a treia zi a gãsit seu, într-un sat vecin, unde pieriserã multe vite de dalac. Atunci, Vulcan ne-a devenit iar prieten, mai cu seamã din seara când s-au strâns la noi multe gospodine, la o clacã de tors cânepã. Parcã le vãd, pe lãiti, în zbârnâitul fuselor. Degeaba trãgeau mucul de peticã al opaitului, cu acul, ca sã mãreascã lumina! Vulcan lucea în felul lui, ca un ochi de zgârcit. Tresãrea si lumina frumos doar când se deschidea usa si intrau alte clãcase, rostind din prag:
- Bunã seara, sã creascã claca mare!
- Sã se ridice cânepa cât fetele, urau unii bãrbati bãtrâni, veniti de urâtul noptii.
Odatã, când a intrat mosul Alexa-fluierasul, i s-a fãcut îndatã loc de cinste. O vecinã a pus fundul de mãmãligã pe cofa cu apã, si mosneagul s-a asezat frumos, mângâindu-si mustata albã. Nu se lãsa rugat, când era vorba de cântece. Îsi încerca fluierul. Dupã aceea parcã încãperea se lãrgea, grinzile parcã se ridicau undeva, sus de tot, si s-auzeau pãsãri de codru si ciocârlii. Micã era para opaitului, dar lacrimile tot se zãreau strãlucind în genele femeilor. Mai cu seamã una, Duroaia, lãcrãma din tot nimicul! La botezuri, la nunti ori la mort, ea lãcrãma deopotrivã.
- Foaie verde trei aguzi,
a început mosul Alexa, punându-si fluierul pe genunchi, si Duroaia a stat din tors, simtindu-si o lacrimã fierbinte în vârful nasului.
- Cã asa lãcrãmezi tu... a dojenit-o încet vecina. La ce, Anicã? Are sã-ti sece lumina ochilor...
- Toate-s triste pe lume... a rãspuns ea. Unde te-ntorci, numai lucruri triste. Bine cã mai sunt lacrimile...
Peste sopotul lor, tremura glasul bãtrân al fluierarului:
Foaie verde trei aguzi,
Sus în munti, la-nalte curti,
Sub cei pomi, sub cei pomuti,
Când boierii stau la masã,
Eu le tin lumina-n casã.
Când dau sã m-asez si eu,
Boierii se uitã rãu.
Când iau o îmbucãturã,
Mi-ajung lacrimile-n gurã...
- Da, pretutindeni bântuiesc tristetile - a oftat Duroaia, stergându-si ochii. De ce, adicã, dacã înting si eu în strachinã, sã-mi ajungã lacrimile-n gurã? - He, Anicã, sunt locuri unde lacrimile nu pãtrund... Bunãoarã, festerul: are atâta avutie, încât n-au unde mai încãpea si lacrimile... Ian uitati-vã afarã: zãriti câtã luminã are el la fereastrã? El are lãmpi cu talgere albe, în timp ce noi n-avem seu pentru opaituri. Dar ce sã mai grãim, când asa-i rânduiala lucrurilor...

V

Nu stiu de ce, dupã ce s-a dus mosul Alexa, m-a cuprins o dorintã grozavã sã mã duc la fester, sã vãd cum aratã lãmpile cu talgere. M-am furisat afarã. Am mers repede spre casa festerului, printre troienele mari cât gardurile. Suierau vânturile în brazi. M-am suit pe un prichici pânã la geamul larg, acoperit cu perdea albã. Dinlãuntru s-auzea râsul gros, puternic, al notarului, râsul ascutit al festeresei si cel aspru, hurducat, al festerului. Am zãrit doar niste mâini cu inele si m-am lãsat pãgubas, cãci mã ardea frigul. Dar tot nu m-am stãpânit pân' n-am vãzut capul boierului si lãmpile cu talgere, în altã searã, când festerul a fãcut clacã de dezghiocat fasole. Asa avea el obiceiul: ca sã nu cheltuiascã bani multi, tocmind oameni cu ziua, fãcea clãci. Veneau mai cu seamã lingurari de sub Obârsia si fel de fel de copii sãraci.
Tuturora, festerul le spunea "cumãtru", ca sã-i ridice în cinste. Pentru lucrul la clacã, lingurarilor le îngãduia sã strângã vreascuri de prin pãduri. Copiilor le dãdea la urmã câte-o hrincã** de pâine si se duceau pe la casele lor cu credinta cã li s-a fãcut un mare bine si cã festerul e bun de pus la inimã. Eu îl stiam altfel, de când cu împuscarea câinilor. I-as fi tras bucuros cu piatra-n cap. Totusi, i-am dezghiocat o noapte întreagã fasole boante, în dorul de a vedea lãmpile. Când am deschis usa, am vãzut lingurarii la para unui opait, într-o încãpere îngustã, cu peretii înghetati. Toti, dupã ce dezghiocau o pãstaie-douã, îsi suflau în mâini. Copiii stãteau cu picioarele sub ei, sã si le apere de frig. M-am asezat între dânsii. Deghiocam, dar întruna îmi furisam ochii spre o usã cãptusitã bine. Tocmai pe când un lingurar începuse a povesti o întâmplare de la mosia Bursucilor, usa cãptusitã s-a deschis deodatã. Capetele s-au întors toate spre o încãpere cu icoane multe. În mijlocul unei mese, între capetele musafirilor, lampa cu talgere strãlucitoare semãna cu o pasãre din basm. O înconjurau pahare si carafe pline cu o bãuturã încã aburind. Notarul, descheiat la pieptul pãros, râdea în hohote. Festereasa era rosie la fatã. Între ei sta un fel de pociturã cu capul mic ca o mãciulie, îmbrãcatã în straie nemtesti.
-Stãpânul pãdurilor, a soptit un lingurar, când usa s-a închis repede.
M-am lipsit de hrinca de pâine de la urmã si am fugit acasã. Filimon dormea. Luminita opaitului tresãrea pe horn de câte ori treceau vântoasele pe deasupra casei. N-am cuvinte sã spun cât de sãrac si urât mi s-a pãrut atunci hârbul de ceaun! M-a cuprins o dorintã fãrã margini, sã fug în lume si sã trãiesc lângã lumina unei lãmpi ca a festerului.
- Ce am vãzut nu se poate spune, i-am soptit lui Filimon, culcându-mã lângã dânsul. Este la fester o lampã frumoasã ca pasãrea mãiastrã. Cred cã dac-o vezi o datã, n-o mai poti da uitãrii.
Filimon s-a ridicat în capul oaselor si aproape cã râdea de bucurie:
- Are aripi? Dacã are aripi, poate zbura într-o noapte pân' la noi la fereastrã. Ce pãcat cã nu mã pot coborî din pat, sã mã duc s-o vãd... Si ce mai are în afarã de aripi?
- Are multe lucruri, Filimoane! Stã într-un picior alb, înalt, ca un cocostârc pe baltã. Fã-te sãnãtos mai repede, s-o vezi si tu...
- M-as face sãnãtos, dar babele spun cã boala mea are numai un leac, zeama de hârlet. Stii ce-i aceea?
Am tãcut mult. Tot în clipa aceea s-a stins si opaitul, cãci se gãtise grãsimea. Afarã, viforul se domolise, culcându-se în râpi si în dosul gardurilor. Si am visat pân' la ziuã lampa festerului, prefãcutã într-o pasãre albã, minunatã. Toatã noaptea am tresãrit prin somn.

VI

Într-un târziu, opaitul a fost trecut în altã stãpânire, la un om de sub codri, unul Sacâz, cuprins cu totul de patima strasnicã a cititului. Avea cãrti vechi, cu litere chirilice si niste ochelari cu lentilele plesnite. Asa-l tin minte: uitându-se la mine cu ochii umflati dupã lentile, ca niste bulbuci tulburi. Altfel, când îl întâlneai pe drum, avea ochi albastri, blânzi, de bunic. Dar cum si-i ascundea dupã lentilele acelea, asa de tare i se bulbucau, încât îl visai noaptea.
Dar câte lucruri cunostea cãrturarul Sacâz! Rãsfoia filele încet, parcã deschidea întruna niste usi minunate. Strasnic îl mai iubeau copiii pentru asta! Ograda strâmtã i-o nãpãdiserã bãlãriile. Cocioaba i se strâmbase, era intratã în pãmânt pânã sub ferestruicile mici cât niste obraji de copil. N-avea nici câine la casã. Avea însã o taradaicã***, mai mare dragul! Iapa oarbã avea pielea asa de plesnitã în toate pãrtile, încât oameni rãi îl sfãtuiau sã ia acul si sula, s-o cârpeascã. Bãtrânul Sacâz nu le rãspundea nimic. Se adâncea în ceasloavele lui. La anumite zile, îsi înhãma iapa, si când iesea în drum, taradaica suna, scârtâia si scheuna din toate rotile si încheieturile, încât câinii se smuceau în lanturi lãtrând. S-adunau multi copii, petrecându-l pânã departe, în strigãte si urale.
- Sã aduci cãrti cu povesti, unchesule! strigau ei, în timp ce taradaica se îndepãrta sub un sul alburiu de colb, spre zarea surã unde se nãzãreau clopotnitele târgului. Dupã ce pleca el, ulitele se pustiau parcã, zilele ni se pãreau lungi si fãrã rost. Dãdeam târcoale cãsutei de sub codru. Apoi, într-o bunã zi, ne pierea glasul de bucurie, când îi vedeam taradaica în ogradã...
Acestui bãtrân i l-a dat mama pe Vulcan, si îndatã am socotit cã am drept mai mare decât toti ceilalti copii, la ascultarea basmelor.
Când am intrat în cocioaba lui, am aflat un întreg sobor de bãieti, stând tãcuti, umãr la umãr, ascultând. Pe cel ce sta în dreapta bãtrânului l-am repezit cu cotul, l-am rãsturnat si m-am asezat eu în locul lui, drept sub luminita opaitului. Au mârâit bãietii la mine, am mârâit eu la ei, dar Sacâz ne-a potolit pe toti, îndreptându-si spre noi bulbucii de dupã lentile.
- Tãcere, cãci acum Sindbad-corãbierul porneste în altã cãlãtorie...
Dar cât se chinuia mosul Sacâz! Prindea greu literele în lentile, asuda pânã le rânduia în cuvinte si-n propozitii, asa încât dezlegarea unei pagini tinea de cu searã pânã cãtre cântarea de miezul noptii a cocosilor. Opaitul sfârâia sus, deasupra noastrã, plesnea din flacãrã, în timp ce duhoarea grea de seu rânced ne intra în nãri, în grumaz, pânã-n adâncul inimii. Cojocul lui Sacâz mirosea a seu, totul mirosea a seu în jurul lui, de la o postã. Dar tot mai bun era opaitul decât întunericul ori lumina singuraticã a stelelor.
Uneori veneau pãrintii sã ne împrãstie soborul. Veneau mâniosi-foc, suduiau pân' la prag, pânã ce auzeau glasul bãtrânului. Atunci, îsi încrucisau bratele pe piept, se sprijineau de pereti ori de blana usii, si cãdeau într-o adâncã ascultare. Mai târziu am aflat cã era o rusine sã mergi la cocioaba cãrturarului. Am aflat asta în ziua când un vecin si-a bãtut bãiatul pânã la sânge, cã-l face de râs ducându-se s-asculte nãzdrãvãniile din gura unui calic.
- Eu am avere, mã! striga vecinul, izbindu-l cu hãturile. Hai la plug, boule, cã pentru tine rabd si muncesc. Hei... las' cã i-oi arãta eu lui Sacâz cum s-ademenesc copiii!
Acel vecin s-a tinut de cuvânt într-un chip grozav.

VII

Într-o zi, Sacâz si-a mânat iapa oarbã cãtre fundul codrului, într-o pãscãtoare cu iarbã grasã. Erau pe acolo poiene si poienite pline cu flori, soare si albine. În fundul bãltilor, umbrele fagilor semãnau cu niste catarguri scufundate. Erau pe acolo niste mâlisti grozave. Peste ape se întindeau pojghite jucãtoare de pãmânt. Era vai de cel ce nimerea acolo, cãci se scufunda deodatã peste cap! Vecinul hapsân tocmai trecea cu toporisca pe brat. Cum a zãrit iapa oarbã, a însfãcat-o de coamã si a prins s-o tragã la primejdie. Iapa se apãra, se smucea, dar el a repezit-o cu umãrul, pânã ce a cuprins-o lintita si miriadele de rãdãcini din smârcuri si s-a scufundat pânã la genunchi, pânã la pântece; dupã aceea, cu cât se frãmânta, rãdãcinile se rupeau, golul de sub dânsa se tot cãsca, pânã ce i-a rãmas deasupra numai vârful botului. Asa a gãsit-o bãtrânul, seara, si s-a întors repede în sat dupã ajutoare. Sã fi vãzut cum au alergat copiii! Dar era prea târziu. Iapa oarbã murise. I se vedeau printre rãdãcini numai dintii rânjiti.
- Holban mi-a omorât-o! a gemut Sacâz.
S-a sprijinit cu fruntea de un copac si a prins a plânge.
- De-acum, amar de zilele mele! Cine sã-mi târascã taradaica?
- Lasã, mosule, scânceau copiii. Stim herghelii de cai, la Tolva... Trecem într-o noapte, îti aducem un cal alb, frumos...
Sacâz si-a întors capul spre noi. A râs printre lacrimi:
- Batã-vã norocul, puilor! Aceia sunt cai boieresti, nu tot muritorul are parte de ei... Mie-mi trebuie o mârtoagã slabã, urâtã, pe mãsura vietii mele!
Si-a sters ochii, mult timp dupã aceea. Se uita în pãmânt, rusinat cã plânsese în fata noastrã. A rupt o creangã, a zvârlit-o peste dintii rânjiti ai iepei, sã-i acopere, si a pornit hotãrât spre cocioabã. Nu l-a vãzut nimeni încotro a apucat în noaptea aceea. Taradaica i-au desfãcut-o vecinii, luându-i pãrtile mai de pret.

VIII

Dar Vulcan? Si-a sfârsit veacul într-un chip frumos, ca un erou, asa cum îl socotisem noi cã este. Pe vremea aceea, demult, nuntile bogatilor se fãceau cu muzici multe si conocari****. Cobora de pe la Câmpulung un mosneag, unul Dranca. Punea atâtea pozne în cuvinte, încât îl cãutau nuntasii dintr-o tarã.
Bunã vremea, nuntasi dumneavoastrã...
începea el, în fata mirelui si miresei, si toti nuntasii se asezau mai bine la mese, ascultându-l:
Am umblat la vânãtoare,
Sã vânãm
Codrii cu ursii,
Muntii cu râsii,
Bâtcele cu ciutele,
Stâncile cu zânele,
Bãltile cu pestele,
Satele cu fetele,
Cãi adânci cu milioane de stânci,
Câmpuri înfloritoare
Cu izvoare curgãtoare...
Si umblând, vânând,
Când am fost la mijloc de cale,
Am dat peste urme de fiarã mare...
Luminau în vremea asta în ulcioare lumânãrile albe de cearã curatã. Nu ca la sãraci, unde fumegau cãpetele de lumânãri de seu! Uneori, Dranca, dupã ce lua colacul bogatului, se ducea la nuntile sãracilor. Acolo, mirii erau chipesi. Miresele n-aveau atâtea flori pe catrinte si pe ii, n-aveau lumânãri de cearã la masã, dar cât de frumoase erau! Sã se ducã slutele pe apa Sâmbetei! Mãritã-se cu feciori coltati, chiori, dacã nu mai pot dupã avere! Cânta Dranca la nuntile sãracilor:
Ce folos de boi si vaci,
Cu traiul când nu te-mpaci?
Pâine albã, ca de spumã,
Se-nnegreste ca o humã...
În seara aceea de demult, Dranca înveselea nunta unui om bogat, unul Scridon. Babele primeneau întruna lumânãrile din ulcioare. Dupã ce s-a îmbãtat bine, mirele cãuta bucluc, striga la toti cã la nunta lui trebuie sã bufneascã mãcar douãsprezece sãcãlusuri*****! La nuntile împãrãtesti trag tunurile. La cele boieresti, pustile. Cum sã-i ticneascã lui nunta, când nimeni nu plesneste mãcar din harapnic?
- Faceti rost de sãcãlusuri, feciori!
- Tot acum!
Dar de unde pulbere si schijã, în puterea noptii?
- Este un hârb mare de ceaun, la casa pustie a lui Sacâz - a spus cineva. Stã pe horn. Care merge sã-l ia?
Astfel, Vil-potcovarul a avut ce lucra dupã aceea, gãurind câtiva butuci, umplându-i cu pulbere si cu bucãtele de schijã! Lui Vulcan i-a tras câteva ciocane. L-a fãcut tãndãri, l-a amestecat cu pulbere si l-a pecetluit în adâncitura unui sãcãlus. Dranca tocmai istorisea mai departe întâmplarea vânãtoarei:
Iar al nostru mire învãtat,
În scarã de argint s-au înãltat
Si peste oastea lui au cãutat...
Îl ascultau oaspetii, dar mai cu seamã mesencele tot trãgeau cu ochii la mireasã, spunându-si: "Pot trage cu tunurile, nu cu sãcãlusurile, cã decât asa pociturã-n casã, mai bine întins mort pe masã..." "E poganã, dar are pãmânt mult, îi dã tatãl ei patru boi..." îsi luau pe seamã altele. "Îi poate da si mii de oi, gândeau altele, dar tare-i strâmbã si urâtã!"
- Mã! a strigat deodatã mirele. Frumusetea si mândretea n-au nici un pret pe pãmânt, dacã n-ai ogoare multe, dacã n-ai boi si vaci! Eu, boi si vaci am cãutat, nu ochi frumosi! Priceput?
- Priceput, au rãspuns mesenii, speriati de cãutãtura lui.
- Primeniti lumânãrile... a strigat iar mirele. Ce-i întunecimea asta? Mamã, coboarã ceara din pod sã mai rãsuceascã babele lumânãri...
- Sunt destule, Scridoane, lasã, i-a rãspuns maicã-sa. De altfel, îndatã rãsare luna...
- Atunci, sã bem! - s-a otãrât mirele. Cu sãnãtate, oameni buni!
Potcovarul, ivit la un colt al mesei, a fãcut un semn cu mâna. Douãsprezece bufnituri au cutremurat masa. Lumânãrile s-au stins, ca-ntr-o vijelie, mirele si-a acoperit fata cu mâinile, în timp ce stropi de sânge îi siroiau în cana cu vin.
- Vãleu, mamã! - a mai putut el rosti, descoperindu-si fata si apucându-se de inimã.
Alte bucãti de schijã au prefãcut ferestrele în tãndãri, au pãtruns în pãlãriile si-n cusmele mesenilor. Si degeaba au asezat mirele într-o cãrutã sã-l ducã la târg, la doftor! A murit la marginea satului, scrâsnind de durere. Când l-au scãldat, sã-l primeneascã de moarte, unul i-a tras schija dintre coaste cu dintii. Era o aschie ascutitã. Se mai vedea pe ea capul faurului.
- L-a omorât Vulcan, am rostit eu, speriat, ascultând la fereastrã.
- Cine-i acela? m-a întrebat o femeie, dar mi-a fost fricã sã rãspund.

Astfel, la lumina lui sãrmanã, am vãzut si am cunoscut mestesuguri din adâncul timpului. Mosul Alexa - fluierarul, Dranca - scornitorul de oratii, se numãrã cu faimã printre ei, în rândul detinãtorilor de armonii. În ce priveste numele opaitului Vulcan, mi-a învederat încã din anii aceia rostul si farmecul cuvântului potrivit.

(Din volumul "Inimi fierbinti", 1963)

* festereasa - nevasta festerului, cel care avea în grijã pãdurea
**hrincã - bucatã mare de mãmãligã sau de pâine
***taradaicã - cãrutã
****conocar - conãcar, tânãr cãlare în alaiul nuntii
*****sãcãlus - praf de puscã pus într-o teavã